Foto Getty Images
Câteodată îmi amintesc poveştile bunicii despre război. Cum eram doar un copil, spunea mai cu perdea câte pătimiseră femeile şi fetele în primele zile ale venirii „eliberatorilor” Armatei Roşii. Pe urmă, când le-am devenit prieteni tovarăşilor de la Răsărit, „burghejii” erau scoşi din case şi, în locul lor, cazaţi ofiţerii şi familiile acestora. Se amuza doar când îşi amintea cum ieşeau doamnele ofiţerese la plimbare în capoatele româncelor alungate, crezându-le rochii elegante.
Îmi amintesc şi poveştile bunicului din partea tatei. Cum i-au luat comuniştii pământul primit la reforma agrară. Fusese veteran de război şi luptase până la Cotul Donului. Cum i-au pus ruşii mai mari în sat pe oamenii fără căpătâi, fostele slugi ale familiilor de nemţi. Cum luau aceştia animalele gospodarilor şi cum le duceau în bătătura lor.
Îmi amintesc cum tata căuta în fiecare iarnă, pe la şapte seara, Radio Europa Liberă. Asta în vreme ce la televizor vedeam emisiuni care îl lăudau pe Tovarăşul şi Tovarăşa, cei care redaseră demnitatea românilor oropsiţi de-a lungul istoriei.
Îmi amintesc cum am tremurat la BAC că nu ne vor lăsa să copiem la limba rusă. Revoluţia ne-a prins într-a cincea şi, când părinţii au cerut să facem engleză, a venit la şedinţă profesorul de matematică, un tip jovial, care ne povestea la ore cât de frumoasă era Uniunea Sovietică şi care i-a asigurat că, dacă vor accepta să continuăm cu rusa, el şi profesoara de română, foarte apreciaţi, vor continua la clasa noastră. La fel ca şi acum, matematica şi română erau “materiile regine”, singurele care urmau să asigure un viitor copiilor. Aşa că au acceptat să continuăm cu rusa şi cu ei doi. Viitorul nostru s-ar fi terminat urât dacă nu ne-ar fi lăsat să copiem la bacalaureat.
Îmi amintesc cât erau ai mei de stresaţi că vor fi concediaţi în anii ’90, în vreme ce la televizor îl auzeam pe Iliescu spunând că nu trebuie să ne vindem ţara.
Îmi amintesc că fusesem admis la un masterat în Franţa. Şi cum doamna de la Universitatea din Caen mi-a explicat că, pentru a putea veni acolo trebuie să am un depozit bancar de 4.000 de euro. Pe atunci, românii nu aveau drept de muncă în EU şi era nevoie de aceşti bani pentru a demonstra că am cum să mă întreţin cât voi sta acolo. I-am spus că, dacă aş fi avut banii aceştia, aş fi fost bogat şi, probabil, nu m-aş fi gândit să îmi fac un rost în Occident.
Îmi amintesc că prima dată când am ieşit din ţară am avut paşaport şi am adunat bani să dăm vameşilor pentru a nu ne face probleme.
Nu-mi amintesc ca, pe atunci, vreunul să fi spus că şansa noastră era înţelepciunea rusă. Probabil că, nefiind atât de manieraţi şi înţelegători ca astăzi, şi-ar fi luat şi vreo palmă dacă i-ar fi trecut prin cap să spună o asemenea aberaţie.
Nu-mi amintesc ca, atunci când trăiam greu, să nu ştim încotro e direcţia şi unde ne va fi mai bine.
Nu credeam că într-o zi ne vom dori întoarcerea la amintirile care ar trebui încă să ne bântuie pe cei trecuţi de treizeci de ani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Textul e adresat celor care au destulă răbdare pentru a citi părerea unui „moșnegel” născut în 1966, care în coplărie a fost pionier de nădejde al patriei noastre socialiste și în adolescență utecist de frunte. Revoluția m-a prins la 23 de ani cu carnetul de partid în buzunar...
Amintirile, bată-le vina...
Îmi amintesc cu mult drag de ulițele pline de praf ale satului, pe care le călcam desculț și fără griji. Îmi amintesc cu și mai mult drag de bunica ce mă pupa pe amândoi obrajii și mă strângea înainte de culcare în brațele ei obosite de muncă după ce rosteam împreună „Tatăl nostru”. Simt și-acum căldura mâinilor ei ocrotitoare, la fel cum simt și mirosul balegii de vacă în preajma căruia am citit primele povești nemuritoare ocrotit de umbra prunului...
Îmi amintesc și de bunicul din partea mamei ce (vânător fiind) mă întreba pe care dintre vrăbiile așezate pe ramurile nucului din curte să o împuște, crezând că de îmi face pe plac va avea parte de iubirea-mi nevinovată de copil. Mărturisesc că nu am avut destul timp ca să „leg” o prietenie cu el. Eram doar un copil. Și-a dat ultima suflare înainte ca eu să înțeleg tainele vieții lui...
Îmi amintesc cu multă bucurie de toți anii copilăriei și încerc să înțeleg de ce amintirile nu se potrivesc cu visele-mi de copil, dar nu reușesc... Mă împac cu nostalgia amintirilor zilelor fierbinți de vară în care „fugeam” de-acasă nebăgat în seamă (părinții erau mult prea ocupați cu munca câmpului iar bunica era bucuroasă că scapă pentru o vreme de o „năpastă” ca mine) și-mi petreceam timpul înălțând zmee sau bătând mingea cu copiii vecinilor... Mă împac și cu amintirile zilelor geroase de iarnă în care mergeam la săniuș (prin nămeții de doi metri) până mi se înroșea nasul de frig și adormeam la gura sobei cu pisica în brațe. Și, mai ales, mă împac cu nostalgia după primele mele schiuri (făcute dintr-o scândură de fag și opărite pentru „îndoire” în cazanul unde tata fierbea hrana pentru porcii din ogradă) alături de care mi-am petrecut copilăria. De fapt, singura pereche de schiuri pe care am avut-o vreodată...
Îmi amintesc prea multe și constat că nostalgia amintirilor e dăunătoare într-o lume ca cea din prezent. O lume ce nu vrea să afle de unde vine și nu îi pasă spre ce se îndreaptă. O lume (pentru care contează doar ziua de azi) ce nu pune semnul întrebării în spatele zilei de mâine...
Amintirile, bată-le vina!... Ele sunt singura cauză a regretelor mele și unicul motiv pentru care încerc să merg mai departe... Și copiii mei au dreptul la amintiri nostalgice pe care să le regrete ulterior...
Amintiri...
Nu sunt convins că aducerile mele aminte ar putea fi interesante pentru noua generație, dar le consemnez.
Îm amintesc de ultima oară când am făcut în pantaloni. S-a întâmplat în vara anului 1970. Eram un țânc de patru ani și-un pic, „prins” de lipsa mare (căcat, de ce să ocolim vorba populară?) taman în vârful unui dud. Nu am apucat să mă dau jos la timp. Țin foarte bine minte palmele lipite de mama în locul pe care l-a șters...
Îmi amintesc și de mieii pe care îi îmbrățișam (aveam vreo 7 ani atunci) în spatele sobei din odaie în fiecare seară, și de vrăbiile împușcate de bunic. Îmi amintesc și de prima (și singura!) bătaie primită de la tata: aveam 10 ani când am plecat de-acasă (nu singur, ci însoțit de prieteni) până în satul vecin, aflat la 7 kilometri. Ghinionul a fost că nu am reușit să mă întorc înainte de furtuna acelei seri de vară.
Îmi amintesc și de zilele petrecute în școala generală, începute cu înviorare (chiar nu glumesc, eram puși să ne „înviorăm” în fiecare dimineață înainte de a intra în clasă). Doar după cântatul imnului național (în acele vremuri se numea „trei culori cunosc pe lume”) începea „educația”.
Îmi amintesc și de anii 80, deceniul în care Ceaușescu lupta pentru pacea mondială și era aplaudat de Marea Adunare Națională în timp ce tinerii acelor vremuri îl înjurau printre dinți. Nu toți, doar o mare parte...
Îmi amintesc și de navii ce s-au crezut liberi în 1989. Îmi amintesc de Iliescu, de Constantinescu, de Băsescu. Nădăjduiesc că și Iohannis va deveni o amintire.
Oare până când să îmi tot amintesc... Chiar e nevoie de rahat în pantaloni și palme trase peste fund?
Amintiri din epoca „normală”...
-snoavă de adormit poporul-
A fost odată ca niciodată o „epocă de aur” în care tot natul lucra cu „drag” pentru propășirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Mai cârcoteau unii pe la colțuri, dar în medie „poporul” era mulțumit. Toți aveau (vrând-nevrând) un loc de muncă, că de nu „pășteai câmpul muncii” erai considerat parazit. Nu mai conta deloc frigul din case și statul la coadă pentru orice. Important era să-l ridici în slăvi pe genialul conducător după care mai plâng unii și în ziua de azi...
Până la urmă se găsiră câțiva români cărora le-a ajuns cuțitul la os și au pus de-o „revoluție”. Au murit împușcați (nici astăzi nu se știe cine au fost trăgătorii!) pentru ca noi, cei rămași în viață, să zidim o democrație. Ce s-a ales din sacrificiul lor? Trei decenii în care urmașii zâmbărețului ales atunci au făcut ce-au vrut cu destinele noastre, promovând social-democrația tovărășească în timp ce adunau cu ambele mâini averi nemăsurate și nemeritate.
Și uite-așa am ajuns să nu pricepem încă ce e libertatea. Nu ți-o dă nimeni de-a moaca, ci trebuie câștigată prin atitudine. E tare faină ideea că statul are grijă de noi, dar întrebarea e: care stat? Ăla ce tot „dă” la speciali, după ce i-a jupuit fără milă pe cetățenii normali?
Am ajuns să trăim niște vremuri în care munca onestă e considerată prostie și cinstea un arhaism. Ca să ajungi în vârful ierarhiei acestei lumi „moderne” trebuie să fii mai hoț decât Ali-Baba, mai incult școlit pe la Spiru Haret decât media trăitorilor și mai „descurcăreț” decât toți naivii ce încă mai cred că au drepturi cetățenești.
Iar coronavirusul de care fac atâta caz „autoritățile” e pretextul perfect pentru uciderea libertății...
Amintiri din copilărie…
Eram doar un țânc ce umbla desculț prin praful ulițelor din sat, dar aveam trotinetă. E adevărat că o „călcam” doar atunci când vacile pe care trebuia să le păzesc la păscut mergeau să-și facă „siesta” în grajd. Nu mi-am pus niciodată problema să mă opun dorințelor părinților. Am „executat” de fiecare dată cuvântul lor, de multe ori cu „mârăieli”, dar am făcut-o.
Nu știam în acele vremuri că părinții mei trăiesc într-o societate nedreaptă . Nu știam că sunt „dușmanii poporului” din cauza celor 8 hectare de pământ pe care le lucrau. Nu știam atunci că „societatea socialistă multilateral dezvoltată” își pune bazele pe niște indivizi care n-au nimic. Nici măcar gândire. Eram doar un copil nevinovat...
Trecură 50 de ani... Lucrurile s-au shimbat un pic. Prezentul e altfel decât trecutul. Dacă atunci valorile ce trebuiau anihilate erau munca și cinstea, azi e necesar să stârpim minciuna și hoția. Oameni (de ce îi numesc așa?) ca Dragnea ne stăpânesc destinele și noi (nu știu de ce generalizez) ne complacem în aplauze, în loc să-i scoatem în afara istoriei.
Nu mă-ntrebați de soluții, că le știți. Una dintre ele se numește atitudine civică . Dacă vreți ca urmașii să scrie „amintiri din copilărie” aidoma mie, n-aveți decât să stați pe tânjeală. Are grijă PSD-ul de viețile voastre la fel cum PCR-ul a avut grijă de viețile părinților noștri.
Să mă ierte suporterii social-democrației, dar societatea în care trăim nu poate repara nici într-un secol nedreptățile făcute în ultimul sfert de veac.
Să ne trăiască Dragnea, că ce ne-am face fără el ? Poate ne salvează Ponta? Știți ce? Mai bine-mi văd de amintirile mele...
Revin la prezent tot printr-o amintire: în serile lungi din iernile anilor 80 ascultam la gura sobei (aveam un radio Gloria cu baterii) vocea lui Neculai Munteanu (se auzea cu țiuituri și pârăituri) iar lumina din cameră era asigurată de bateria de Dacie pe care o puneam la încărcat în timpul zilei...
Stropite anterior cu apă sfințită