Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

În acel 21 decembrie aveam 21 de ani. O întrebare pe care mi-a pus-o mama după ce am apărat democrația cu bâta în mână

În acel 21 decembrie aveam 21 de ani.

Era soare și un pic după prânz când am plecat de acasă cu gândul să ajung la Universitate unde se dădea cu tomberoane de gunoi în milițieni - aflasem asta de la mama unui prieten, care adăugase ”Să stați acasă! Că aici, în Centru, e prăpăd!”. Dacă ar fi zis sugrumată de emoție sau ar fi urlat a disperare ”E Revoluție!” nu aș fi mișcat un deget; dar la vârsta aia, în condițiile alea, ideea de a bate rău autoritățile era un vis. O șansă nesperată și greu de presupus că s-ar mai fi ivit curând, deci trebuia să acționez.

Mi-am îmbrăcat paltonul de un gri-șobolan, lung, cu trei nasturi pe care nu-i încheiam niciodată și am ajuns la Obor. Tramvaiul 21 încetinea ca să traverseze rondul, un om cu o căzăceasă pe cap târa spre casă un brad de Crăciun iar undeva în blocul care avea la parter magazinul Materna, o femeie scutura cam fără chef o plapumă roșie. Au fost ultimele imagini de comunism pe care le-am văzut.

Am coborât la Metrou. După două stații am ajuns la Piața Victoriei 2 apoi am schimbat către Romană - aș fi mers apoi pe jos până la Universitate; știam străduțe lăturalnice și ganguri în care speram să mai găsesc tomberoane neatinse.

Scara rulantă mă urca de pe peron către suprafață. O trecere lină. Un urcuș fără piedică și fără niciun efort. Întâi a fost un zgomot înfundat ca atunci când pui mâinile pe urechi în apropierea unui stadion. Zgomotul își făcea loc printre sunetele din subteran înlocuindu-le și acoperindu-le treptat. A devenit vuiet. Un vacarm în care se strigau lozinci anti.

Au urmat imaginile - în dreptul Restauratului Grădinița, dintr-un trotuar pe altul al Bulevardului Magheru, formațiuni de luptă, în gardă, cu arme, scuturi și căști albe pe cap - nu mai văzusem așa ceva niciodată, nici nu știam că există, erau români?- față-n față cu câteva zeci de oameni, nu mulți, care strigau „Jos Ceaușescu!“.

Atunci, în momentul ăla, viața mea a devenit alta. Așa cum unii se nasc și trăiesc liberi, eu am avut cea dintâi senzație de libertate la 21 de ani. Pe 21 Decembrie, lumea mea s-a schimbat. Dar tot m-am uitat după tomberoane - nu era niciunul, pe nicăieri. Și nici urmă de milițieni.

În Ajunul Crăciunului, mi-am mințit părinții că plec la un chef. De fapt, m-am dus voluntar să pichetez Facultatea de Instalații. Am ajuns pe seară acolo și în apropiere de miezul nopții mi-a venit rândul să stau de veghe. Mi s-a încredințat podul facultății - eu și un coleg urma să patrulăm prin pod, să notăm și să raportăm orice mișcare suspectă am vedea prin vecinătate. Lui i-au dat o bâtă, mie o stinghie de lemn smulsă dintr-o bancă de școală, zona aia cu adanciturile pentru creioane și calimară, pe care cineva scrisese cândva cu pixul ”pid”, probabil ”Hai Rapid”. Și un fluier de plastic. Înarmați așa, eu și colegul meu urma să apărăm de teroriști facultatea.

În pod, beznă. Nu puteam folosi bricheta (Atenție! Fără nicio sursă de lumină! Lunetiștii vă pot ochi!, ni se spusese răstit) și orbecăiam pe cât posibil fără să fac zgomot. Ajuns la lucarnă m-am oprit și mi-am luat postul în primire.

Din punctul meu de observație măturam lent cu privirea de la stânga la dreapta și invers acoperișuri de case. În ele oameni care poate dormeau, poate ascultau Radio Europa Liberă pentru ultimele vești. Alții poate că erau ceva mai liniștiți știind că unicul lor copil se află undeva la o petrecere de Ajun, cu prietenii. Situația mi se părea că e sub control.

”Băi, îmi șoptește camaradul de undeva din colțul podului, m-a luat stomacul. Cred c-am mâncat ceva nasol… Îmi ții de șase?”

Aproape imediat aud în întuneric zgomotul metalic al acului lovit de catarama curelei și foșnetul pantalonului tras pe piele. Mi-am aprins un Carpați-fără; fumam țigara palmat, ținând-o cu doua degete, între cel mare și arătător și scrumam cu degetul mic. Mi-am amintit de teroriști - ei puteau vedea jarul de la mare distanță, pac, un glonț în frunte și gata! Dar pe cine păzeam eu de teroriști cu un băț în mână? Revoluția? Facultatea la care studiam? Pe colegul care se cufurea în pod? Habar n-aveam…

”Cunoști pe careva care să fi murit la Revoluție?” mi-a fost întrerupt gândul.

”Personal, nu. Dar de dimineață, cât am stat la coadă la pâine, am văzut trecând pe Șoseaua Colentina, camioane care duceau în remorcă sicrie. Erau zeci, puse unul peste altul.”

”Mie mi-a murit un vecin; locuia la doua străzi de mine. I-au adus basca acasă, găurită. Pe el îl puteti lua de la Morgă, i-au zis nevesti-sii.”

”Il știai?”

”Așa și-așa, de bună-ziua, bună ziua. Era preocupat de sifoane și butelii, mereu îl vedeam cu câte un tub pus într-un cărucior de metal”

Oricine poate fi erou, zic în mintea mea și fumez privind prin ochiul de geam, în noapte, pe deasupra vremii. Vedeam Foișorul de Foc, o parte din Bulevard și casele din zonă. Ici-colo, televizoarele deschise răspândeau lumini care își schimbau intensitatea și tonurile în funcție de succesiunea de imagini alb-negru.

Oamenii așteptau Crăciunul.

Oamenii așteptau să fie prins Ceaușescu.

”Dacă vei fi împușcat acum s-a dus dracului eroismul, îi zic colegului meu care se scremea exasperant... Dacă vine un terorist în momentul ăsta și îți pune țeava în frunte, ce zici? ”Nu, nu! vă rog, nu!” Sau o dai p-aia cu ”N-am nicio vină! Am fost adus aici cu forța!” în fine, ce se urlă în situații de-astea…

”Hai băi mai lasă-mă dracului în pace…” mormăie camaradul și râde.

Plantonul nostru a luat sfârșit. Am fost schimbați cu alți colegi, de ani mai mari care veniseră în pod cu mâinile goale și nu se sinchiseau de zgomote. Am coborât la etajul unu și am dormit buștean, lungit pe o bancă, într-o sală în care se țineau seminarii. Alături de mine, întinși pe mese, moțăind sau dormind de-a binelea, alți băieți și fete sosiți special de acasă să apere ceva în care credeau.

A doua zi mi s-a pus pe braț o brasardă tricoloră de care am fost tare mândru și mi s-a mai dat o misiune; împreună cu alții urma să iau parte la filtre pe Bulevardul Republicii (azi Carol). Imaginea e a unor puști cu bețe în mâini care opreau când și pe cine voiau, căruțe, mașini mici sau camioane și aveau libertatea absolută de a le percheziționa. Am oprit așa zeci de tramvaie; urcam, ne uitam lung la figurile pasagerilor, de regulă conversațiile erau scurte ”Ce aveți in desaga asta? Praz. De unde? Din piață de la Obor”. Apoi unul dintre noi, de regulă cel de la ușa din față, lătra la manipulant că e ok, poate pleca. Când ni se termina tura eram schimbați. Alta echipă de vigilenți oprea și percheziționa oameni și tramvaie în ideea de a nu ni se fura Revoluția.

Am plecat spre casă pe jos - ai mei nu mai știau de mine de ceva timp. Asfaltul, blocurile de pe Calea Moșilor și din Carterul Colentina, străzile, oamenii toți și aerul erau gri; eram în ton, eram din peisaj, îmbrăcat în paltonul meu eminescian lung, cu pulpane ce fluturau. Începuse să-mi fie foame și simțeam frigul în oase. Mă usturau ochii de oboseală iar mâinile, uscate și crăpate, îmi miroseau a tutun. Mă gândeam la ai mei că-și fac griji. Aveam niște versuri în cap pe care le tot fredonam, mecanic, la nesfârșit -”E un vis, e-o minune/ S-alerg doar cu tine/ Să nu m-ascund de ploaie sau vânt”.

Mă spălam pe față când a intrat mama în baie. Nu îmi dădusem paltonul jos, nu știu de ce, probabil eram pătruns de ideea că eroii, ca mine, umblă cu tricolorul peste tot, indiferent de împrejurare. Mi-a dat prosop și după ce m-am șters m-a luat de umeri și s-a uitat adânc în ochii mei. Mi-a pus o singură întrebare, care n-a fost nici ce am făcut în tot timpul ăsta, nici pe unde am umblat.

”Ești sigur că toate astea vor folosi la ceva?” - asta a fost întrebarea.

Tăcerea care s-a lăsat a făcut țăndări trăirile mele de zile și nopți întregi. Și visurile. M-am trezit din nou urcând lin pe scara metroului, păzind instituții cu un ciomag în mână, somând tramvaie, fluturând către TAB-uri semnul V și arătându-mi semeț tricolorul oricui voia să-l ia-n seamă. M-am văzut inutil și absurd prins într-un joc de oameni mari pe care nu-l știam și nu voiam să învăț să-l joc.

Atunci, odată cu întrebarea aia și cu privirea fixă și verde a mamei, s-a terminat totul. Mi-a venit sa plâng dar n-am făcut-o.

Când copiii mei vor crește și vor dori să afle despre Revoluția mea am să îi rog să citească rândurile astea. Iar dacă vor vrea mai mult de atât, adevărul adică, am să le spun că la 21 de ani am eșuat.

Abia atunci s-ar putea să dau pe furiș drumul unei lacrimi.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Au trecut 30 de ani de la Revolutie... 30 de ani... Avem "democratie".. Si facem CE ? cu ea ? O ducem mai bine ca inainte ? Nu cred... Si atunci cine in afara celor 500 sunt de vina ?Si daca ei sunt de vina, de ce mai exista ? O matematica simpla...
    • Like 0
  • "”Ești sigur că toate astea vor folosi la ceva?” - asta a fost întrebarea."

    Intrebarea este a unei persoane care a trait toata viata in puscarie, si careia libertatea nu-i mai poate aduce decat tulburarea profunda a unui mod de viata cumva asezat.

    Raspunsul natural la acea intrebare este, evident, DA!
    Libertatea merita orice sacrificiu, pentru ca lipsa ei este taramul fertil al RAULUI.
    • Like 1
    • @ Ilarion Irondel
      Mircea Radu a fost sincer... Iar mama lui lucidă... Regret că nu mi-am pus și eu la vremea aceea această întrebare și nu și-au pus-o mai mulți... Poate am fi fost cu toții mai atenți la ce se întâmplă cu adevărat în timp ce el și alții ca el (printre care și eu) nu ne-am fi pierdut timpul stând de pază sau percheziționând ridicol oamenii la metrou... Poate am fi votat altfel (nu vorbesc de mine, eu nu am votat niciodată PSD, PDSR sau ce-o mai fi fost, ci de majoritatea manipulată cu pricepere bolșevică) și nu am fi ajuns în halul în care suntem acum...
      • Like 0
  • Corina check icon
    Așa da! Text ȘI voce: autorul.
    Mama dumneavoastră a fost teribil de lucidă și intuitivă pentru zilele acelea de exaltare generală. Dar...să nu fim mai pesimiști decât e rezonabil, totuși. Am avut vieți mai interesante, cu mai multe posibilități, și puterea de a împiedica recăderea în dictatură ne aparține.
    • Like 1
    • @ Corina
      mike mike check icon
      Cred ca unii vor sa traiasca din nou senzatii tari. Probabil ca democratia este plictisitoare si vor sa retraiasca acea senzatie de eliberare dupa zeci de ani de dictatura. Doar ca de data asta dictatura ar putea da dureze 100 de ani, nu 45. Si nu este un joc pe playstation din care poti iesi oricand, este o realitate crunta, cu inchisori, torturi, prieteni care te parasc securitatii, cu seri reci fara lumina, o realitate in care internetul ar putea fi restrictionat la 2 site-uri: cel al guvernului si al PSD-ului. O realitate in care corporatiile dispar si in care granitele se inchid si nu mai putem merge in Spania in vacanta.
      Cine ne ajuta in aceste clipe grele? Cine risca pentru noi un conflict deschis cu Rusia fara a uita ca odata am fost parteneri si am trimis soldati impreuna in teatre de operatiuni?
      Iata unde am ajuns dupa 30 de ani.
      • Like 2
    • @ mike
      Corina check icon
      Nu pot decât să sper că nu aveți darul premoniției.
      • Like 0
    • @ mike
      check icon
      Este asemănător cu ceea ce-i spun eu lui taică-miu (votant fervent PSD): O fi făcut multe partidul pt tine (nu vă gîndiți la cine știe ce, doar a ajuns la o ”casă de copii” unde însă a primit primii lui pantofi!) dar ai grijă, căci atuul vremurilor pe care le regreți sunt de fapt tinerețea ta!
      Bănuiesc că e normal să consideri ”viața cea mai de succes” așa cum era ea cînd aveai 25-30 de ani.
      Un fel de ”bloom-bias”.
      Am 46 de ani. Am 46 de ani și mi-am jurat ”în barbă” că după 60 n-o să mai am opțiuni politice. O să întreb vreun nepot cu cine să votez și exact așa o să fac. Indiferent cît de cretină mi se va părea alegerea.
      Pt că țara asta nu va mai fi a mea (nu este nici acum), ci a lor.
      • Like 0
  • Nimic mai greșit decât concluzia acestui articol. Ce înseamnă sa fii poet (umanist :)?
    Ideea de bază este ca dacă ai un drept trebuie sa lupți tot timpul să ți-l păstrezi. Nu așa, ca am luptat 2 săptămâni când eram tânăr de 21 de ani și gata, o sa am drepturile alea asigurate pentru restul vieții. Asta este utopie de poet. :)
    • Like 1
  • mike mike check icon
    Suntem complet esuati. Urmasii comunistilor au reusit sa bage din nou tara in rahat in aceasta seara printr-o OUG. Apocalipsa la noi vine prin OUG.
    • Like 2
  • raimond check icon
    Esuat e un fel de a zice. Poporul roman nu a avut nici o sansa atunci, in fata unui aparat de represiune extrem de numeros, bine organizat si inarmat pana in dinti. Cu bate si flori? Chiar si cu arme, fara organizare, asa de azi pe maine? Nu, revolutia a fost o lovitura de palat, iar populatia a exuberat pe strazi ca a scapat de Ceausescu... Ce naivitate, parca Ceausescu de unul singur iar fi tinut pana atunci in sclavie.... Dar de, 45 de ani de manipulare si indoctrinare comunista. Probabil va trebui sa treaca tot atat ca sa scapam de schelele comunismului pe bune. Avem 29, mai e.
    • Like 1


Îți recomandăm

Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult
sound-bars icon