În Anglia revine huliganismul în fotbal şi în afara lui. Finala Euro 2020: un meci sfârşit în noroiul rasist şi xenofob care bălteşte de mult în Marea Britanie

Foto: Getty Images

Anglia a pierdut, după cum se ştie, în faţa Italiei, finala Campionatului European de fotbal duminică seara chiar pe teren propriu. Înfrângerea, deşi dureroasă pentru jucători şi suporteri, nu a fost una ruşinoasă, iar parcursul echipei engleze, calificate pentru prima oară din 1966 în finala unei competiţii majore de fotbal, merită lăudat. Totuşi, nu la fel de lăudabil a fost comportamentul unei bune părţi a fanilor englezi, care, impulsionaţi de speranţa câştigării titlului european, au dat cinstea pe ruşine şi s-au purtat huliganic atât la Wembley, cât şi pe străzi, în pub-uri ori pe reţelele sociale. Dezobişnuiţi să mai respire aerul tare al înălţimilor fotbalistice, aceştia au uitat de fair-play, sportivitate şi civilizaţie şi au dat frâu liber unor emoţii mai puţin nobile. Semne de proastă creştere dăduseră deja încă de la începutul competiţiei, când, încurajaţi tacit de premierul Boris Johnson şi chiar pe faţă de ministrul de Interne, Priti Patel, şi-au huiduit copios propriii jucători la începutul fiecărui meci, când aceştia îngenuncheau, pentru câteva secunde, pentru a trage un semnal de alarmă asupra rasismului din ce în ce mai accentuat din Marea Britanie.

Spre lauda lui, antrenorul Gareth Southgate nu a cedat presiunii huliganice şi politice şi şi-a exprimat sprijinul necondiţionat pentru protestul jucătorilor săi. Între timp, succesele echipei au mai înmuiat inimile înverşunate ale fanilor, care au renunţat la huiduielile reprobabile la adresa jucătorilor. Totuşi, ura acestora a început să se canalizeze spre alţii şi, evident, cei mai la îndemână au fost adversarii. După o victorie fără drept de apel împotriva unei Ucraine aproape anesteziate, echipa engleză a avut şansa de a juca două meciuri consecutive la ea acasă, motiv pentru care şi fanii au fost mai numeroşi la Wembley, ceea ce i-a îndemnat să se dezlănţuie fără rezerve. Mai întâi au huiduit „cavalereşte” imnul Danemarcei în semifinală, ignorând prezenţa Prinţului moştenitor Frederik al Danemarcei şi a soţiei şi fiului acestuia, apoi au fixat lasere în direcţia portarului danez în momentul executării unei lovituri de pedeapsă şi, în fine, după victorie, au găsit cu cale să-şi exprime bucuria ca gazde intimidând sau chiar bătând măr suporteri danezi, printre care şi femei, pe străzi şi în autobuze.

Finala, între speranţa suporterilor decenţi şi golănia inflamată politic

Cum era şi firesc, finala campionatului avea să stârnească pasiuni dintre cele mai mari. Miza era uriaşă, poate nu atât pentru italieni, care au mai jucat şi chiar câştigat finale europene şi mondiale, cât pentru englezi, care, ca inventatori ai fotbalului, trăiesc, de mai bine de jumătate de veac, neputinţa de a mai câştiga vreo finală. Însăşi Regina (sau, mai degrabă, dată fiind exprimarea nu tocmai gramatical corectă şi elegantă, vreun funcţionar de la Departamentul de Comunicare de la Palatul Buckingham) i-a scris lui Southgate înaintea meciului pentru a ura succes echipei conduse de acesta. 

Presiunea pe jucătorii englezi era foarte mare, suporterii făcându-şi iluzii infinite şi cântând neobosit pe străzi însufleţitorul imn „Three Lions (Football’s coming home)”. Pub-urile fuseseră deja rezervate, de la oraşele mari până la ultimele sate, cu câteva zile înainte. În principiu, era o emoţie pozitivă, pe care am simţit-o şi eu, deşi am ţinut dintotdeauna cu Italia. Totuşi, o minimă prudenţă ar trebui să-l facă până şi pe cel mai optimist să nu se bucure prosteşte înainte de vreme. Nu a fost cazul: peste tot simţeai cum fanii înrăiţi îşi doreau atât de mult victoria, încât, uitând de înţeleptul dicton englezesc „Don’t count your chickens before they’re hatched”, credeau că au şi obţinut-o deja cu ore bune înaintea meciului. 

Ignorând eu orice sentimentalism siropos, am decis că duminică e o zi numai bună de lucru în bibliotecă (poate dacă juca România, aş fi fost mai puţin indiferent), aşa că am pornit într-acolo după prânz: pub-urile din Oxford erau deja arhipline, mulţi englezi erau deja beţi, unii chiar agresivi, supermarket-urile nu mai biruiau să vândă alcool în cantităţi neobişnuit de mari, iar impresia generală era că au cedat cu toţii ispititorului gând că cupa s-ar fi întors deja acasă. La Londra, atmosfera a fost mult mai incendiară: frustraţi că nu mai prinseseră bilete, unii suporteri s-au gândit să spargă cordonul de securitate la Wembley şi să invadeze pur şi simplu stadionul. Poliţia şi paza au părut, pentru o clipă, că scăpaseră situaţia de sub control, iar meciul a fost în pericol să fie anulat. 

Odată intraţi sportivii pe teren, englezii au huiduit, previzibil şi întristător, imnul Italiei, gest explicat, în mod lamentabil, de unii comentatori din presa conservatoare, drept o contrareacţie legitimă a englezilor, care s-ar simţi detestaţi pe nedrept de întreaga Europă. Desigur, aceşti comentatori nu suflă o vorbă despre ura inoculată constant de guvernul conservator, în ultimii cinci ani, împotriva Europei, despre măsurile ostile luate împotriva imigranţilor europeni sau despre retorica naţionalistă a conservatorilor în căutare de voturi. 

După pierderea, în urma unui joc mediocru, a finalei în faţa unei Italii mult mai dinamice şi mai strategice, iadul s-a dezlănţuit pe străzile Londrei sau ale altor oraşe. Desigur, majoritatea suporterilor au acceptat cu demnitate înfrângerea, recunoscând că adversarii au fost, pur şi simplu, mai buni. Dar o minoritate semnificativă nu a înţeles aşa lucrurile: supăraţi că echipa Angliei a pierdut, cei aflaţi în interiorul stadionului au părăsit „elegant” incinta înainte de ceremonia de premiere, iar cei aflaţi pe străzi s-au dedat la acte de vandalism. Unii dintre fanii italieni au fost atacaţi pentru simplul motiv că erau italieni, frustrarea huliganilor englezi găsindu-şi astfel o supapă de defulare. Nici jucătorii nu au rămas demni până la capăt: şi-au smuls cu năduf medaliile de argint de la gât şi au plecat în mijlocul ceremoniei. Atmosfera generală a fost una urâtă, semn că englezii nu mai ştiu să piardă, se îmbată cu apă rece înainte de competiţie şi au dezvoltat un complex al persecuţiei.

Reţelele sociale gem de postări rasiste

Pentru a pune sare pe rană sau, pre vorba anglicească, „to add insult to injury”, comportamentul dezolant al fanilor englezi nu s-a oprit aici, ci a continuat, în ultimele zile, pe reţelele sociale. Necăjiţi din cauza eşecului, zeci de mii suporteri au luat cu asalt Twitter-ul şi au postat cele mai oribile insulte rasiste împotriva lui Marcus Rashford, Jadon Sancho şi Bukayo Saka, cei trei jucători de culoare care au ratat loviturile de departajare din finală. Li s-au adresat vorbe grele, au fost invitaţi să plece „în ţara lor” (sic!), au fost acuzaţi de lipsă de patriotism. Mărul discordiei, care consta în lupta jucătorilor împotriva rasismului, a revenit în discuţie, aceştia fiind îndemnaţi să-şi vadă de fotbal şi să lase politica (de parcă aceasta din urmă ar fi, actualmente, pe mâini mai competente). Antrenorul a fost şi el acuzat că, în loc să aleagă jucători mai experimentaţi care să execute loviturile de la 11 metri, ar fi apelat, din motive de diversitate culturală, la jucători de culoare lipsiţi de talent. Lucrurile au luat o întorsătură mult mai urâtă când jucătorii au început să fie ameninţaţi cu violenţa fizică, moment în care prim-ministrul şi ministrul de Interne au intervenit, ipocrit, pentru a condamna asemenea reacţii primitiv rasiste. Desigur, aceştia au fost taxaţi imediat, chiar de către jucătorii englezi, care le-au reamintit că, atunci când ei atrăgeau atenţia asupra rasismului crescând din societatea britanică, ei i-au încurajat pe huligani să-i huiduie şi mai abitir.

În concluzie, un meci care ar fi trebuit să onoreze sportivitatea şi fair-play-ul, valori care altădată defineau incontestabil spiritul britanic, a sfârşit în noroiul rasist şi xenofob care bălteşte de mult în Anglia, dar a fost ţinut, câtă vreme Marea Britanie a fost în UE, sub control. De cinci ani de când aceasta s-a desprins de UE însă, politicienii conservatori s-au văzut îndreptăţiţi să pornească un război feroce împotriva oponenţilor şi să încurajeze pornirile cele mai primitive ale unei mase din ce în ce mai needucate şi mai uşor manipulabile. Nimic nu este mai deprimant decât atunci când o naţiune nu se mai poate bucura sau întrista de nimic fără a lovi fie în adversari reali, fie în „duşmani” care nu sunt decât produse ale unei imaginaţii sporite elucubrant de politicieni cinici şi plini ei înşişi de resentimente josnice.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp