sursa foto: Inquam Photos
Premierul desemnat a spus că desemnarea i-a cam stricat planurile. Voia să meargă pe Muntele Athos. Să se roage pentru reușita băiatului la BAC.
Un om care, teoretic, urmează să reformeze o țară.
Nu mă deranjează că se roagă. Mă deranjează pentru ce se roagă.
Pentru că nimeni nu se roagă pentru un instrument în care are încredere. Nu mergi la mănăstire să te rogi ca termometrul să-ți arate corect temperatura. Nu te rogi ca metrul să aibă tot un metru. Nu te rogi (sau sper că nu te rogi) să scadă colesterolul, când nu faci nimic pentru asta. Te rogi când rezultatul s-a desprins de adevăr — când nu mai e o măsură, ci o loterie care are nevoie de o sclipire divină.
Rugăciunea pentru un examen nu e o impietate. E un diagnostic. E mărturisirea sinceră și involuntară că nu trăim BAC-ul ca pe o evaluare a ceea ce știe și poate copilul; ci ca pe o ruletă fără cifre, peste care ai nevoie de o asigurare divină.
Cam ăsta e paradoxul. În eventuala calitate de premier, omul ăsta va avea mai multă putere asupra examenului decât orice alt părinte din țara asta. El l-ar putea schimba. Postura lui e însă cea mai neputincioasă cu putință: a suplicantului. Eventualul viitor premier și părintele disperat stau în exact aceeași îngenunchere.
Un singur amănunt mai vreau să vă dau. El nu urma să se roage pentru liniște. Nici pentru „facă-se voia Ta". Urma să se roage pentru succes. Pentru rezultat. Asta e tot. Când te rogi pentru notă, ai recunoscut deja că nota nu vine din ce știe copilul.
Copiii noștri sunt atât de liberi cât îi lăsăm noi să fie. Iar uneori îi lăsăm liberi exact cât încape într-o rugăciune pentru o cifră.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.