În Estul Mediteranei este nevoie de România

Foto: Louisa Gouliamaki / AFP / Profimedia

Problemele din Afganistan atrag în mod firesc şi evident atenţia opiniei publice mondiale înspre inima Asiei, dar sunt şi alte situaţii mai apropiate de noi care merită să fie analizate şi concepută o strategie geopolitică naţională.

Tensiunile din 2020 dintre Grecia şi Turcia privind exploatarea resurselor platformei continentale a Mediteranei din apropierea insulei Kastellorizo s-au calmat, însă nu s-au rezolvat.

Astfel cum ştim, împărţirea resurselor marine nu este aproape niciodată rezultatul aplicării unor raţionamente, ci, mai degrabă, rezultatul unei negocieri internaţionale. Doar că e suficient să privim o hartă, pentru a înţelege că pretenţiile greceşti sunt nefondate şi că acelea turceşti sunt, pe de altă parte, legitime: cum poate fi negat Turciei dreptul de a exploata resursele care se găsesc la doi kilometri de propriile plaje, pe când coasta grecească cea mai apropiată este la distanţă de 7 ore de navigat?

Este clar că cine îşi asumă o politică de forţă contra unor dorinţe legitime ştie foarte bine că efectul este de a crea probleme în relaţiile cu Turcia, inclusiv de a o antagoniza în celelalte subiecte comune, şi de a o determina să se aşeze în alte „companii geopolitice”. Dar riscăm să îi provocăm şi reacţii extreme.

Eroarea care se face în această chestiune este poziţionarea pro sau contra Erdogan. Dar nu astfel trebuie văzută problema: mai devreme sau mai târziu, Erdogan va părăsi puterea, dar Turcia va rămâne mereu între Europa şi Asia. Este cu adevărat echitabil şi normal să negăm Turciei această aspiraţie, cu toate consecinţele sale? Pe de altă parte, este corect sau profitabil strategic să ne plasăm de partea Greciei, chiar şî atunci când greşeşte?

Trebuie să amintim că Turcia, în ultimii ani, este unul dintre jucătorii importanţi din alte subiecte-cheie delicate pentru întreaga Europă şi, în consecinţă, pentru România:

- Războiul din Siria şi rolul său determinant în gestionarea refugiaţilor sirieni.

- Situaţia din Gaza şi legăturile sale cu Hamas.

- Prezenţa “boots on the ground” în Libia şi, corelativ, gestionarea imigraţiei provenind din Africa Centrală înspre Europa, cu punct de trecere insulele Italiei. Amintim că România a fost, cu ceva timp în urmă, unul din partenerii Libiei.

- Rolul tot mai important în Somalia şi Etiopia.

- Rolul geografic de contact, de pivot – sau, din contră - dintre Balcani, Orientul Mijlociu, Mediterana şi Asia Centrală.

- Conexiunile cu noul guvern taliban din Afganistan. Acesta este un alt dosar fierbinte la care vor participa şi Rusia, China, Pakistanul, Arabia Saudită, însă Turciei îi va reveni şi rolul de a gestiona eventualul flux migratoriu înspre Europa.

- Ciprul de Nord.

Suntem siguri că excluderea sau limitarea drastică a prezenţei Turciei în apele Mediteranei este o alegere înţeleaptă? 

În aceşti ultimi ani, orice acţiune pe scena internaţională ar fi întreprins Turcia a fost interpretată de către mass-media occidentală drept „agresivă”: nimeni nu s-a gândit că, totuşi, ceea ce face Turcia este exact ceea ce realizăm şi noi, adică apărarea şi promovarea interesului naţional? Sau ne gândim că asupra Mediteranei de Est au drepturi de exploatare a resurselor energetice numai Grecia, Israelul, Cipru, Egiptul sau Franţa, iar Turcia trebuie să rămână deoparte, admirând doar cum ceilalţi construiesc platforme maritime până aproape de propriile plaje?

În apărarea pretenţiilor greceşti s-a poziţionat în prima linie Franţa, unul dintre protagoniştii Mediteranei Orientale: ea a fost clară, decisă şi degrabă disponibilă a-şi arăta muşchii, într-o acţiune militară, trimiţând în zonă o fregată şi avioane de luptă Rafale, semnând imediat şi un contract de furnizare către Grecia a 3 corvete, 3 fregate şi 24 de avioane de luptă Rafale.

Oricum, asemenea acţiuni dezechilibrate şi care păcătuiesc prin desconsiderarea raporturilor zonale, pe termen lung nu au dus la vreun rezultat, ci doar au însemnat săptămâni şi luni de tensiuni între părţi.

Pe de altă parte, dificultăţile franceze în politica externă sunt cunoscute atât în Africa Centrală, unde Parisul nu reuşeşte să blocheze avansul grupărilor radicale, cât şi în Liban, unde promisiunile sale de ajutor financiar ulterioare exploziei din 4 august 2020, care a distrus portul din Beirut, au dezamăgit şi unde nu reuşeşte să ajute establishmentul politic local să găsească o soluţie gravei crize care a distrus ţara.

Lipseşte în acest moment o „mână întinsă” Turciei: ce poate face România în Mediterana Orientală, pentru ea însăşi, cât şi pentru actorii locali?

„Materie primă” politică în această regiune, unde se pot re-ţese legături diplomatice istorice, cu siguranţă nu lipseşte:

- Este problema energetică, atât a conductelor de transport a ţiţeiului şî gazului, cât şi exploatarea resurselor submarine.

- Este pescuitul, cu diversele sale zone economice exclusive care pot crea fricţiuni între statele conectate la Mare nostrum.

- Este problema imigraţiei: sirieni şi, cât de curând, afgani, odatăce va trece iarna 2021/2022.

- Sunt micile, dar importantele, afaceri internaţionale asupra cărora – fără a deveni partizani pentru una sau altra dintre taberele implicate – România se poate implica în golul actual, încercând să joace rolul de mediator, de facilitator sau partener regional.

- Sunt Balcanii, cu procesul de stabilizare şi aderare la UE, cu problema Kosovo încă neclarificată pe deplin, cu Bosnia intrată puternic în zona de interes a Ankarei.

- Este problema cipriotă, cu ai săi 300.000 de turco-ciprioţi, care s-au declarat în mare parte favorabili Acordurilor Annan, dar care au fost respinse în momentul aderării la UE şi care acum trăiesc într-o situaţie “hibridă”.

- Este Italia, al cărei rol în Mediterana Orientală este la fel de important ca şi al Franţei şi care ar putea fi mai dispusă unei cooperări în raporturile cu Egiptul în cazul “Giulio Regeni”, sau cu Algeria pentru disputa asupra Zonei Economice Exclusive dintre cele două ţări (o situaţia similară cu aceea dintre Grecia şi Turcia pentru Kastellorizo, dar în care Italia a fost lăsată singură de către alte ţări UE);

- Este problema aplicării Tratatului de Pace din 1947, semnat la Paris, între puterile învingătoare din Al Doilea Război Mondial şi cele perdante (printre care şi România), care, în art. 14 prevede completa demilitarizare ale insulelor Dodecanezului, regulă încălcată şi astăzi de către Grecia, care reprezintă, astfel, o concretă şi permanentă ameninţare militară pentru Turcia.

- Este Libia, unde a fost iniţiat un delicat proces de normalizare, rămânând, totuşi, adversitatea dintre Tripoli (susţinut de Italia, Turcia şi Qatar), pe de o parte, şi Tobruk (susţinut de Egipt, Franţa, Rusia).

Şi ce ar avea de câştigat România, intrând în jocurile din Mediterana Orientală? Ajutorul, serviciul de mediere pentru împărţirea zonelor Mediteranei Occidentale ar readuce-o la masa geopolitică de aici, cu evidentă legătură cu cele ale Mării Negre. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp