În România, apa e mai scumpă decât în Emirate

E oarecum nepoliticos să scrii despre locurile exotice în care ai fost, în care ai văzut lucruri atât de extraordinare încât ți-au tăiat respirația, în care ai băut vinuri bune și ai gustat mâncăruri pe care ai fi vrut să le iei cu tine. Sunt oameni care, citind, vor spune că probabil ai avut o copilărie nefericită de ajungi să te lauzi în halul ăsta, sau că nu ești altceva decât un nenorocit care cerșește atenție. Sau aleg înjurătura de mamă, simplu și fără bătăi de cap. Ok, le iau în piept pe toate fără niciun fel de apăsare pentru că nu scriu pentru ei.

La asta mă gândeam când ospătarul m-a întrebat dacă totul e în regulă. Era. Preferințe la vin? Alb și sec, i-am zis.

Așteptam primul fel de mâncare așezat la o masă în apropierea Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume. O vizitasem și trecusem prin mai multe stări - de la entuziasmul pueril cu care am primit sfatul liftierei de a ține gura întredeschisă pentru a echilibra presiunea în timp ce ascensorul mă urca sute de metri în câteva zeci de secunde, la tulburarea de a mirosi parfumul personalizat pentru fiecare zonă comună sau hol (până și la asta s-au gândit?). Am fost amuzat și surprins când mi s-a spus că betonul turnat pentru a ridica această construcție a echivalat cu greutatea a 100 de mii de elefanți (un elefant cântărește șapte tone) și am strâns din ochi la ideea că la fiecare 100 de metri există rezervoare uriașe cu apă care pompează la etajele superioare (se furnizează în medie 946 de mii de litri pe zi).

Am fost înduioșat de recunoștința lor de a tapeta pereții cu tablouri mari din care zâmbesc femeile și bărbații, de toate națiile, care au condus operațiunile ce au dus la ridicarea acestei construcții. În fine, a urmat umilința - poate e ciudat dar asta am simțit uitându-mă-n jos de la etajul 124. N-am avut deloc senzația de măreție, de a fi deasupra lumii și a tuturor, văzând bulevardele pe care circulă autocare cât vârful de ac și oameni care nu mai există pentru că nu se disting de la acea înălțime, pur și simplu nu mai sunt, oamenii sunt șterși de pe fața Pământului - mai vrea cineva să fie Dumnezeu?

Ospătarul a pus pe masă primele feluri: sărmăluțe în foi de viță, fasole verde în sos de roșii, salată Fattoush cu legume și ierburi, Baba Ganoush - celebra salată de vinete frecată cu pastă de susan, lămâie, usturoi, ulei de măsline peste care sunt aruncate câteva semințe de rodii și desigur, lipiile arăbești fără miez. Mănânc din toate câte puțin - știu că vor urma și altele.

Sutele de oameni cu care împart terasa aici la Dubai Mall (cea mai mare suprafață de shopping din lume, bănuiai asta?), cei care mănâncă, beau și își trăiesc o oră din viață aici, acum, au ceva în comun, la fel cu restul de până la trei milioane jumate, cât numără populația Dubaiului - nimeni nu are peste 60 de ani. Nu există persoană în vârstă în acest oraș. Este un mister cât un șoc pe care l-am avut și nu știu să-l deslușesc. La fel ca și menținerea curățeniei în tot acest oraș colosal - ei nu mestecă gumă? nu fumează? nu scuipă? Pe trotuare niciun ambalaj, niciun chiștoc, nicio urmă că ar face ceva din toate astea. E aproape șocant să văd asta.

Platourile calde pe care chelnerul le-a adus și le-a așezat cu zâmbet, același ca-n cazul antreurilor, un zâmbet despre care am să vorbesc puțin mai încolo, sunt în fața mea și mă ademenesc cu mirosul lor oriental, puternic, expresiv. Mă las dus. Rekakat, rulouri din foi de plăcintă îmbăiate-n ulei din care, odată ce muști, curge o brânză topită delicioasă, și Makanek, cârnăciorii libanezi de lungimea degetului mic, picanți și acrișori, cu garnitură de cartofi copți peste care a plouat cu verdețuri. Lângă este un platou cu Fatteh - carne de pui tăiată-n fâșii, humus, iaurt cald și muguri de pin. Vinul alb completează toate astea, e bun, nu de poveste, nu fabulos, ci bun și corect.

 

După o masă ca asta cred că va trebui să merg pe jos până la hotel; sunt trei kilometri, nu e departe. La venire am comandat de la recepție un taxi - m-a costat 20 de Dirham (cam tot atâția lei). Aici, prețul motorinei e la jumătate față de cel din România - sigur, e țara petrolului, își permit, e conform cu ce știam. Dar vrei să distrug un mit? Ești gata să rămâi perplex? (ok, tu ai vrut-o…): În România apa e mai scumpă decât în Dubai. O sticla de 1.5 litri acolo e 1.50 dirham/lei; la noi trece de 2 lei. Cum, în țara apelor minerale și a manechinelor care beau apă plată cu lămâie așa ceva?….

Bang!

Sunetul puternic ne-a făcut pe toți să tresărim - au pornit fântânile arteziene muzicale, celebre în toată lumea. Jeturile puternice (până la 80.000 de litri de apă la un moment dat) sunt aruncate în aer până la 140 de metri înălțime pe hituri muzicale arhicunoscute. Spectacolul ăsta se repetă din jumătate în jumătate de oră în încântarea și blițurile vizitatorilor. Sunt aceiași specialiști (și un român în echipa asta) care au făcut și Fântânile Bellagio din Las Vegas - nu știu cât au costat cele din America dar cele din Dubai au fost 218 milioane dolari.

Desertul, da. O masă arăbească nu există fără desert, pur și simplu nu se apucă de mâncat dacă nu sunt siguri că vor încheia cu ceva dulce. Am în față Riz bi Haleeb, o budincă de orez cu lapte și apă de flori de portocal și trandafiri peste care s-a presărat fistic tocat mărunt. Delicios. Fin. La superlativ.

 

Ospătarul se asigură că totul a fost bine, că mâncarea a fost gustoasă și mă întreabă dacă am ceva de reproșat. Zâmbește cu aceeași expresie (cred că există ore de pregătire pentru asta) care ascunde atenție, seriozitate, respect față de client și față de sine - profesionalism pur. Pe el, pe chef-ul care a preparat toate bunătățile și pe toți nevăzuții care fac să funcționeze perfect această mașinărie din spatele unei banale cine în oraș, îi asigur de respectul meu. Ies din restaurant în bufnitura fântânilor muzicale, cu șuvoaiele colorate de apă dansând pe Thriller-ul lui Michael Jackson. E și jumate.

În taxi mi-am continuat gândul întrerupt - dacă măcar un om, unul singur, devine curios, atent sau reține ceva din ce povestesc eu și asta îl face să viseze, mi-am atins scopul, pentru el scriu. În goana mașinii, orașul se derulează prin colțul ochilor mei. În toate construite aici, subtil sau direct, e vorba de ambiție. De o aspirație colectivă. De un vis adus cu picioarele pe pământ. De îndrăzneală. De mit.

Mâine mă întorc în țară. Pentru ultima oară întorc capul și privesc încă o dată cea mai înaltă clădire din lume. Există ceva ciudat la Burj Khalifa - nu amețești când ești sus ci când, de jos, te uiți la vârful lui.

Cumva, așa e și cu marile națiuni.

 

Articol publicat pe mircea-radu.ro.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp