Dacă vrei să ajungi în Dubai numai cu gândul la Ferrari și Lamborghini, la pantofi Blahnik și Choo, la un cocktail care costă 7 mii de euro (e fără alcool) și la bulevarde întregi mirosind a Hermes 24 Faubourg, te poți duce, așteptările nu-ți vor fi înșelate. Dar adaugă-l la lista asta și pe Isaac Asimov altfel pierzi esența. Pentru că Dubai e mai aproape de literatura science fiction decât moda.
În aeroport, lume puțină - oricât de bizar sună, așa e - europeni, asiatici, africani, familii cu sau fără copii, femei cu hijab (doar părul și gâtul acoperite) sau niqab (acoperă tot mai puțin ochii), cărucioare, benzi care transportă bagaje și între toate astea spații vaste. Aveam o senzație înșelătoare, nu oamenii erau puțini ci spațiul era uriaș, terminalul în care mă aflam este cel mai mare din lume, depășește cu mult Parcul Herăstrău. Iar ceasurile acelea suspendate de tavan, care se întâlnesc din loc în loc în toate aeroporturile, nu îmi arătau numai ora; erau aluzii ca să pricep repede unde am ajuns. Sunt Rolex.
Drumul spre hotel e lin, aproape fără oprire datorită semafoarelor perfect sincronizate; autocarul parcă se scurge pe una din cele șapte benzi pe sens. Walid, ghidul arab, arată spre Dubai Frame, o construcție-metaforă care desparte Dubaiul vechi de cel nou. Și pentru că cei din Emirate vor să se scrie ”cel/cea mai…” în fața a tot ce fac, cu 150 de metri înălțime și 95 de metri lățime este rama cea mai mare din lume. Îmi spune că a costat 40 milioane USD - deci e și cea mai scumpă.
Trenul suspendat trece în viteză pe lângă autocar. ”E metroul” zice Walid ”merge fără mecanic, e complet automatizat”. Legenda spune că atunci când a văzut planul și schițele Șeicul s-a întrebat cu voce tare că dacă tot e atât de frumos și de performant de ce să fie băgat sub pământ? Și l-au făcut pe o linie suspendată. The Red Line, cu peste 50 de kilometri, este cel mai lung traseu din lume pe care metroul operează fără mecanic. Se așterne liniștea, nu se aude nici măcar ”nț-nț-nț”-ul acela pe care-l facem noi românii când ne minunăm fără cuvinte. Se gândeau toți la metroul din Drumul Taberei sau numai eu?
Acum treizeci de ani, Dubai era un deșert tăiat de șoseaua spre Abu Dhabi. Acum e un oraș dintr-o altă galaxie. Cum au reușit asta? Cu bani, muncă, mândrie națională, viziune și or mai fi multe în lista asta. Și o disciplină de fier, altfel s-ar fi ales praful de toate. Se construiește 24 din 24, mai ales noaptea - din cauza vremii. Ziua nu se lucrează între orele 12-16 iar dacă muncești în pauză iei amendă pe loc. O comentezi? Mai iei una. Și dacă tot am început cu cifrele, să mai zic câteva, aflate de la Walid: populația e de 1 la 5, un arab la cinci străini. Sunt 250 nații, jumătate sunt indieni. Toți rezidenții lucrează. Trebuie să lucreze. E o obligație.
Autocarul intră într-un pasaj subteran ai cărui pereți sunt acoperiți cu faianță - trebuia asta? Nu puteau să-i lase așa, la tencuială sau gletuiți, la gri? Ba da, dar nu au vrut. Amănuntul ăsta nu e despre fală ci despre simț estetic și imaginea de curat-curățenie-grijă pe care o ai când privești chiar și în fugă acești pereți. Cei din Emirate sunt bogați dar modul lor de gândire este altul decât al bogaților pe care îi știu eu.
Niciun graffiti pe niciun zid, pe nicio clădire. Nu vezi reclame spânzurate pe fațadele blocurilor, nici măcar bannere uriașe cu portretul Șeicului Zayed bin Sultan Al Nahyan cel iubit și respectat, socotit Părintele Națiunii. Arhitectura trebuie văzută, structurile trebuie să impresioneze iar oamenii, de orice nație, trebuie încântați. Clădiri mari, impetuoase, cu gust și imaginație, beton, oțel și sticla. Totul e la locul lui. Nimic agresiv. Liniile curbe alternează cu cele drepte. Culorile sunt crem sau albe. Așa arată armonia și e o plăcere să o privești. Dubai e locul unde Arhitecții și Inginerii au aterizat, ca trimiși ai unei alte planete, să le arate pământenilor că se poate. Că totul se poate.
În camera de hotel, de la etaj, privesc orașul; se înserează acum. Luminile din clădirile de birouri se sting rând pe rând. Bulevardele încep să strălucească. Stopurile mașinilor alunecă în viteză și se unesc undeva la orizont unde începe marea. În depărtare becurile puternice de pe brațele macaralelor descriu cercuri albe pe cerul violet. Zgârie nori, malluri, blocuri de locuințe, cartiere întregi; Dubai încă se dezvoltă. Marii bogați ai lumii, cei care joaca într-o ligă pe care noi o putem cel mult bănui, sunt aici și gândesc acum pentru generațiile ce vor veni. Build to last.
Am în minte vorbele Șeicului Zayed bin Sultan Al Nahyan ”Bogăția nu stă în bani. Bogăția stă în oameni” și mă gândesc la milioanele de români pe care țara mea i-a lăsat să plece fără să-i mai poată întoarce niciodată. Mi se pune un nod în gât, tâmpit sentimental ce sunt.
Articol publicat pe mircea-radu.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.