În spatele ușilor închise

Foto: Guliver/ Getty Images

Traducere de Magda Mărculescu

„Nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru: nu știu să rămână liniștiți în camera lor” – iată ce spunea Pascal despre divertisment. Apoi: „Faptul că oamenilor le place atât de mult zgomotul și agitația face ca închisoarea să fie un supliciu oribil. Și ca plăcerea singurătății să fie un lucru de neînțeles.” Am putea să-i răspundem: necazul europenilor se trage tocmai din faptul că trebuie să rămână în camerele lor. Ceea ce ne amenință astăzi nu este atât virusul cât lipsa de acțiune, nu atât riscul de a ne îmbolnăvi cât acela de a muri de plictiseală. Orice ar zice Pascal, divertismentul este esențial, inutilitatea vitală, căci fără aceste intermitențe care fragmentează cotidianul, existența ar începe să semene cu o pedeapsă.

Dar cum să-ți reorganizezi zilele până acum pigmentate de ieșiri, vizite la cafenea, perspective de vacanță și călătorii? Pentru mulți, conviețuirea permanentă cu partenerii de viață și cu copii de vârstă fragedă seamănă cu un coșmar. Prevăd deopotrivă multe nașteri, prunci Covid și numeroase divorțuri. Atât de puțin separă șarmul vieții comune de servitute! Iată, o lecție stranie: îndrăgostiții pot supraviețui războaielor, adulterului, disputelor, dar nu și izolării. Calmul cel plat este fatal pentru iubire.

Epidemia este o încercare, dar nu toți o trăiesc în același mod. În vârful ierarhiei se poziționează tragedia și lupta: bolnavii aflați la reanimare, medicii, infirmierele care-i îngrijesc și care-și riscă propria viață, epuizați, furioși din cauza lipsurilor de orice fel – măști, paturi, aparate de respirat. Avem de-a face cu un sistem spitalicesc încolțit, care scârțâie din toate încheieturile, mai ales în sudul Europei, care a devenit un fel de lumea a treia a luxului. În aceeași situație se află „vârstnicii”, închiși în propria lor casă sau în azil, abandonați de familie, baricadați în Casa Morții și statistic destinați dispariției. După care vine majoritatea, supraviețuitorii care s-au vindecat, care au ieșit din spital: îi privim cu invidie, ei sunt cei care au traversat infernul. Mai jos, vin salariații care continuă să muncească până la epuizare, soldații, polițiștii care asigură securitatea pe riscul lor. Și, nu în ultimul rând, numeroasele tragedii, imposibilele înmormântări, funeraliile la repezeală, părinți și copii despărțiți de continente diferite.

Ne vine apoi și nouă rândul: eu, voi, masa celor izolați. Există, sigur, o mare diferență între familiile blocate în 50 de mp cu prunci care urlă de-ți sparg urechile și care nu pot fi ținuți nicicum în frâu și cele care se răsfață în confortul vreunei reședințe de lux de 200 de mp, aflată pe vreo proprietate din care contemplă venirea primăverii, citind Proust sau Fitzgerald. O imagine care ne trimite în anii 1914-1918: pe front, trupe de medici care se luptă cu prețul unor sacrificii incredibile, iar în spate mulțimea celor ascunși care se plâng și se vaită. Toți se află în război, chiar dacă majoritatea în papuci și pijama, grămadă pe Netflix sau Canal plus.

Un autor elvețian mai puțin cunoscut, Henri Frédéric Amiel, a scris în secolul al XIX-lea un gigantic jurnal de peste 16 mii de pagini, un fel de monument al vidului absolut, în care fiecare zi e remarcabilă prin aceea că nu se întâmplă nimic. Veleitar maniac, autorul și-a petrecut tot timpul visând la cărțile pe care ar fi putut să le scrie și la femeile cu care ar fi putut să se căsătorească. Doar jurnalul pe care-l ținea minuțios i-a dat iluzia unei vieți pline. Amiel ne-a devenit maestru în acest moment, căci el a știut să-și ducă insignifianța la un nivel de neegalat. Jurnalul lui este un sanctuar de hârtie închinat unei noi divinități: nimicnicia. Stări, anecdote, penibile digestii, dificultăți respiratorii (iată, și el!), toate aceste lucruri mărunte sfârșesc prin a crea o poveste. Întrevăd în toamna acestui an un aflux de Jurnale de izolare care ne vor oferi maldăre de mici trăiri ridicate la rang de epopee.

Iată-ne, asemenea lui Amiel, condamnați la înfiorătoarea datorie de a nu exista. Trăim vertiginoasa însoțire a recluziunii sterile cu moartea gurmandă, care zi de zi devorează noi victime. Oscilăm între dezinvoltură și panică, vinovați că trăim sănătoși la noi acasă, în timp ce tovarășii cad în jurul nostru, iar Moartea seceră. Fiecare zi este o colosală enciclopedie a neantului, singurele evenimente notorii fiind certitudinea de a face un duș, de a stabili meniul, de a face exerciții fizice, de a schimba locul fotoliului și de a ne suna apropiații pentru a-i încuraja. Ni se cere să devenim eroi ai extincției asemenea lui Oblomov, celebru personaj al literaturii ruse care manifestă o exorbitantă forță de inerție: refuză să se scoale dimineața și să se ridice din pat. Viața larvară devine o asceză, exact inversul isteriei consumiste sau romantice. Șaizeci și șapte de milioane de francezi sunt rugați să se convertească și să devină extremiști ai rutinei spre binele lor. Umanitatea este neajutorată, aflată la latitudinea unor viruși.

„La revedere, Domnule, să rămânem solidari!” – îmi spune un vânzător. Solidari? Ori cuvintele nu au niciun sens, ori asta este o vorbă aiurea! Dimpotrivă, ni se cere să rămânem solitari, să evităm chiar și cel mai mic contact. În jargonul actual, a te arăta altruist înseamnă să fii cât se poate de egoist, să devii culmea egoismului! Rămâi la tine acasă, respectă distanța de rigoare, poartă mască sau batistă la gură, pândește chiar și cea mai timidă prezență de pe străzile goale și evit-o de parcă ar fi ciumată… Asta este solidaritate? Covid 19 dă credit deplin celor două ipostaze care ne amenință, cea paranoică și cea ipohondră: suspiciunea față de ceilalți și suspiciunea față de propria persoană. Corpul tău adăpostește un inamic care te poate pune la pământ în orice clipă. Este firesc să te temi! De acum înainte, spirit civic înseamnă să te gândești doar la tine. Să mergi să-ți cumperi o pâine echivalează cu o expediție în jungla amazoniană, printre tornade și vipere. Vânzătorii îți înapoiază restul cu o privire piezișă. Să nu îndrăznești să tușești: toți se vor întoarce brusc, gata să te linșeze. Simplul fapt de a trece pragul propriei case, al propriului apartament este un pericol major. 

„Îmi împrumutați câinele dumneavoastră? Vi-l închiriez pentru o oră.” Ce vom face pentru a ucide monotonia, pentru a găsi un motiv să ieșim pe străzile astea goale, în care nu răsună decât pașii noștri? Tăcerea Parisului noaptea este înfiorătoare. Nici măcar un avion care să rupă monotonia sau o mașină care să claxoneze… Este stupefiant contrastul dintre natura care explodează de culoare în acest moment, care înflorește, și fețele trase ale trecătorilor.

O lume a egoismului opac în care oamenii se intersectează fără să-și vorbească: aceeași situație ca în teatrul absurdului sau ca în acele filme de avangardă din anii ‘70, în care tinerii cultivați discutau la infinit despre incomunicabilitatea ființelor umane. Exact ca în peliculele distopice, gen Le Jour dʼaprès, Contagion, La Route, în care fiecare om care se profilează la orizont este un potențial ucigaș. La fel ca Roma sau Madrid, Parisul a devenit decorul unui film de groază, numai că monstrul de data aceasta ești chiar tu pentru vecinul tău, chiar el pentru tine.

S-ar putea spune că prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa: nu mai departe de ieri, ne feream de străini, astăzi ne temem de vecinul de palier. Am trecut de la agorafobie, spaima de spații mari, fără frontiere sau pază, la claustrofobie, sentimentul încarcerării acasă. Aceasta este lumea co-prezentă sieși, astăzi mai mult ca oricând, suntem pentru prima oară contemporani cu propriii noștri contemporani în timp real, cu cei din Iran, Argentina sau Coreea. Globalizarea pandemiei a luat locul comerțului global.

Să relativizăm: nu este Ciuma neagră, nici Ocupația germană și cu atât mai puțin situația unui ostatic capturat de teroriști. Dar este provocarea noastră; și este inedită. Nu depinde de noi să învingem această boală, după cum nici să îi frânăm propagarea. În schimb, depinde de noi să rămânem la înălțimea a ceea ce va urma. Fiecare zi este o luptă discretă împotriva îndoielii și descurajării. Într-o astfel de situație excepțională este important să nu ne lăsăm la voia întâmplării, să ne purtăm „ca și cum”: să ne îmbrăcăm ca și cum viața socială ar continua, să ne aranjăm casa ca și cum am primi musafiri, să înfrumusețăm camerele, să pregătim mese somptuoase, pe scurt să ne ținem firea.

Cu siguranță nu suntem egali în fața plictisului; unii îl omoară printr-o continuă distracție, alții se bazează pe el pentru a putea accede la o reverie fecundă: aceștia din urmă sunt aristocrații vieții interioare. O aristocrație care este, în principiu, deschisă oricui, care nu depinde nici de bogăție, nici de origine. Este o igienă a spiritului care ne forțează să descoperim în noi resursele necesare pentru a supraviețui. S-a schimbat percepția pe care o avem despre timp: nu mai este orientat către niciun scop, poate doar spre o improbabilă izbăvire. Nu mai există duminică, nici luni, fiecare zi seamănă cu oricare alta. Un prezent perpetuu. Pentru că boala, ceea ce ne amenință este un spectru al disoluției, o furtună de ore blegi. Fiecare dintre noi inventează o sumedenie de trucuri pentru a păcăli monotonia: unii își transformă livingul în sală de sport, balconul în pistă de alergare sau pur și simplu își instalează patul pe hol, ca să mai schimbe atmosfera. Alții își trimit poeme, fac schimb de melodii. Vedem chiar și cupluri făcând amor pe balcon pentru a sfida bunele maniere, în timp ce pe partea cealaltă a străzii melomani improvizează arii de operă. Ne întrecem în ingeniozitate grație telefoanelor și filmulețelor video. Circulă mii de glume, unele dintre ele, trebuie să recunoaștem, de-a dreptul geniale în nonsensul lor. Istoricii vor relata mai târziu cum populații întregi au dezvoltat un fel de imunitate mentală la frică. Cum și-au construit o fortăreață interioară pentru a respinge suferința și a lasă să treacă doar frumusețea, talentul, umorul, insolitul – toate dovezi ale iubirii și prieteniei. Iată-ne constrânși să transformăm recluziunea într-o artă de a trăi, să convertim detenția în libertate. E o calamitate, dar e și o șansă.

Text apărut în Le Monde și publicat în Republica cu sprijinul Editurii Trei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp