Nu vom muri cu toții de covid. Unii se vor vindeca, alții nu-l vor lua. Sper însă ca toți supraviețuitorii acestei molime să rămână cu niște sechele. Pe viață.
Cum ar fi:
- O cruntă durere de cap când faci rău cuiva pe care nici nu-l cunoști. Astfel încât celor tineri să le pese că îi pot ucide pe cei bătrâni nebăgându-i în seamă. Iar bătrânii, chiar dacă nu le mai pasă prea mult de viața lor, să încerce să nu ajungă la terapie intensivă în vreme de epidemie, căci vor ocupa locul unui om care vrea și poate să trăiască.
- Paralizia mâinilor și picioarelor în timp ce parchezi pe linia de tramvai, că ai o treabă vizavi. Sau încerci să te sui la volan cu niscai alcool în cap, stins cu droguri.
- O ușoară amețeală la gândul că, deși de baștină din Ilfov, ești un locuitor al României. Al Europei. Al Pământului.
- O senzație de greață violentă înainte de a arunca în iarbă un pet sau un pachet de țigări gol.
- Stare generală proastă, cauzată de refuzul de a dărui măcar 10 lei pentru copiii și animalele care suferă.
- Intrarea în cap a ideii nebunești, era să zic neromânești, că regulile nu sunt făcute să fie fentate, ele sunt făcute să fie respectate.
- Amintirea aerului curat respirat în orașe mulțumită covidului.
- Absența părerii de rău că virusul închide bisericile la fel cum închide molurile. Că preoții nu sunt decât niște oameni, supuși covidului. Înțelegerea faptului că Dumnezeu are și el o vârstă, intră în categoria vulnerabilă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
