Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

În urmă cu 7 ani, înghițeam umilința de a o lua de la zero în Anglia, într-o lume în care nu însemnam nimic

Debarcare din avion, Londra

Foto - Profimedia Images

Au trecut 7 ani de când am lăsat în urmă o viață. Pe 17 iunie, sub o ploaie torențială care m-a udat până la chiloți pe aeroportul Luton, pe care coborâsem paralizat de teamă, asemenea altor mii de români ce luaseră înaintea mea calea străinătății, se consuma brutal sfârșitul copilăriei mele întârziate. Aveam 38 de ani și degeaba, nu ieșisem niciodată din colivia din aur cănit a unei adolescențe mirosind în egală măsură a paradis lăsat în paragină, asemenea unei case în care nu mai locuiește nimeni de mult, dar și a impotență sigură, a ratare dulce – acrișoară de lapte stricat în raftul frigiderului.

Nu mai aveam de mulți ani nimic de făcut în locul numit, în lipsă de altceva, acasă. Mă zbăteam între pereții unui birou meschin și cei ai apartamentului în care urma să-mi petrec, cel mai probabil, restul unei vieți ce începuse promițător, ca toate tinerele speranțe, dar se afundase treptat într-un mâl cald și lipicios ce-mi părea, din ce în ce mai pregnant, o aluzie mai mult decât transparentă la moarte. Așa mori, mai întâi pe dinăuntru, îți putrezesc părți de suflet și creier până ce ajungi doar o pungă plină cu o zeamă scârboasă pe care, inevitabil, te gândești că ar trebui să o arunci la ghenă. Știi că sunt și lucruri bune în amestecul ăla de mortăciuni care-ți întorc stomacul pe dos, dar mai bagă dracu’ mâna după ele să le salveze. Legi punga la gură, o târăști ținându-te de nas până la tomberon, o ridici cu amândouă mâinile de grea ce e și o lași să cadă peste mormanul de saci negri, plini cu vieți bune de nimic, stricate de la prea multă nefolosire.

Fix în momentul ăla eram în timp ce mă muram sub ploaia oribilă din acea noapte de 17 iunie 2016. Dădusem drumul sacului în ghenă și așternusem în golul care mă umplea acum din cap până-n picioare, un altul curat, pregătit pentru noua mea viață. E greu să faci curățenie în tine. Să recunoști că așa nu se mai poate, că arăți și te simți ca o casă în care a murit ceva, că dacă nu-ți sufleci mânecile și nu-ți îmbraci mâinile în mănuși de cauciuc, nu o să mai poți locui acolo o clipă. E greu să dezlipești de pe pereți și de pe podele o viață de om, să o arunci de-a valma într-un sac negru și să o depozitezi hoțește, ca și cum ai vrea să scapi de un cadavru. Iar ploaia aia torențială care mă întâmpinase în primele mele minute ale noii mele vieți părea doar un duș menit a mă curăța de ultima miasmă de stricăciune.

Stăteam acolo, neînțelegând nimic, neștiind de unde trebuia să iau autobuzul ăla nenorocit care să mă ducă în centrul Londrei, de unde urma să iau un tren către casa plină până la refuz cu imigranți români, în care voi locui în următoarele zece săptămâni. Dar nu știam atunci lucrurile alea, simțeam doar apa rece scurgându-mi-se pe gât, pe spate și pe piept, simțeam doar hainele transformate în cârpe ude, lipindu-mi-se de piele, frigul care începea să-mi provoace un tremurat enervant în tot corpul, senzația că sunt al nimănui într-o țară străină, spaima paralizantă că nu voi reuși să ies vreodată din aeroportul ăla blestemat și că tot ce mă așteaptă în noua mea viață, care începuse cum nu se putea mai bine, era un coșmar fără sfârșit, pe care începusem deja să-l visez.

Nu știu cum am reușit să găsesc autocarul, cum am ajuns în Londra, cum m-am întâlnit cu prietenul care mă aștepta deja de ore bune, cum am urcat în metrou, cum am ajuns într-o casă stranie, plină cu zeci de străini. Nu știu cum am supraviețuit primei zile, celei de-a doua, primei săptămâni, primei luni în noua mea viață, într-o casă ticsită din estul Londrei, împărțind cu alți trei bărbați o cameră ce nu se aerisea niciodată, mirosind în permanență a picioare nespălate, stând la rând pentru a folosi dușul, așteptând cuminte să se elibereze masa din bucătărie pentru a lua cina, cum am depășit groaza primei zile pe șantier, cum am înghițit umilința de a o lua de la zero într-o lume în care nu însemnam nimic, cum am mers mai departe deși mă durea fiecare parte de corp și suflet.

Așa urma să arate cea de-a doua mea viață, așa de urâtă să fie noua mea piele de șarpe? Nici nu mai știu în câte nopți mi-am promis să iau avionul spre România în dimineața următoare, în câte dimineți mi-am dorit să mor decât să mai înfrunt o zi într-o lume ce parcă refuza să mă primească. Și cum altfel să mă fi simțit în mijlocul șantierului, după o viață în care nici măcar nu-l mirosisem, în care nu ținusem o bormașină în mână, în care muncitorii în construcții erau doar extratereștri trăind într-un univers paralel? Intrasem, iată, prin nu știu ce gaură ironică de vierme, în lumea asta care nu mă interesase niciodată, printre oamenii ăia ciudați, cu haine murdare de vopsea și ulei, mânuind scule ale căror nume nu le-am știut niciodată, evoluând într-un ritual secret și, iată, inaccesibil.

Mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc cu toate astea, să-mi adaptez mintea la noua realitate, să găsesc puterea de a nu o rupe la fugă. Iar mai apoi, pe nesimțite, s-a întâmplat. Într-o bună zi, am putut din nou să respir fără să-mi simt pieptul presat de o piatră de moară. A început să-mi fie din ce în ce mai puțin frică. M-am obișnuit. Mă adaptasem la noua atmosferă, plămânii mei învățaseră să funcționeze în acel mediu care aproape mă pusese la pâmânt în primele săptămâni și luni. Viața mea începuse să miroasă și a altceva decât a muncă și picioare nespălate, a durere sfredelitoare în mâini și picioare, a pui prăjit și a cartofi congelați prăjiți în ulei milenar la chioșcul din colț. Ieșisem la suprafață, fără să fi crezut o secundă că voi reuși. În noua mea viață, lucrurile încetaseră să mai moară.

Au trecut 7 ani iar eu sunt încă aici. Scriu textul ăsta privind către iarba plină de flori și ascultând zecile de păsări care își dau întâlnire în copacul din colțul grădinii. Miroase a parfum, a soare și a cafea caldă. În momente ca astea, îmi spun că așa a mirosit mereu viața mea, dar mi-am promis să nu mă mai mint niciodată. Și zâmbesc, așa cum fac de fiecare dată când îmi reamintesc că doar așa merită să fac drumul ăsta: fiind eu până la capăt, cu toate viețile mele pe tavă, dacă nu iubite ca-n povești, măcar acceptate și mângâiate din când în când.

Iar atunci îi spun copilul neajutorat și speriat care am fost și încă mai sunt uneori, îmbrățișându-l până îi ies ochii din cap: „ai reușit, băi, gata, mai fă-ți o cafea și respiră pentru încă o zi în care meriți să fii fericit”.

Text publicat inițial pe pagina de Facebook a autorului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Impresionant cat de bine redati ceea ce probabil multi dintre noi simt! Da, meritam sa fim fericiti!
    • Like 0
  • Razvan check icon
    Eu am făcut si următorul pas si m-am mutat înapoi in România. Am un mare respect pentru UK, practic, acolo m-am născut a doua ora, atat personal, cat si profesional. Mult succes.
    • Like 0
  • Nume check icon
    Felicitari! Mai ales ca ati reusit si sa iesiti si din cercul vicios al romanului care ramane imigrant pe viata...
    • Like 0
    • @ Nume
      Recititi cu atentie. Redau doar o propozitie "Au trecut 7 ani iar eu sunt încă aici".
      • Like 2
    • @ Jimmy Ccet
      Nume check icon
      Ma refeream la faptul ca dupa 7 ani nu a ramas in aceeasi camera insalubra si facand acelasi lucru pentru aceeasi suma de bani sau chiar mai putin cu speranta ca poate in viitor o sa fie platit mai bine daca economia merge sau salariile din tara o sa creasca in asa fel incat disconfortul emotional sa fie compensat de un salariu decent in tara.
      • Like 0
  • Minunat text!
    • Like 0


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult