Foto - Profimedia Images
Au trecut 7 ani de când am lăsat în urmă o viață. Pe 17 iunie, sub o ploaie torențială care m-a udat până la chiloți pe aeroportul Luton, pe care coborâsem paralizat de teamă, asemenea altor mii de români ce luaseră înaintea mea calea străinătății, se consuma brutal sfârșitul copilăriei mele întârziate. Aveam 38 de ani și degeaba, nu ieșisem niciodată din colivia din aur cănit a unei adolescențe mirosind în egală măsură a paradis lăsat în paragină, asemenea unei case în care nu mai locuiește nimeni de mult, dar și a impotență sigură, a ratare dulce – acrișoară de lapte stricat în raftul frigiderului.
Nu mai aveam de mulți ani nimic de făcut în locul numit, în lipsă de altceva, acasă. Mă zbăteam între pereții unui birou meschin și cei ai apartamentului în care urma să-mi petrec, cel mai probabil, restul unei vieți ce începuse promițător, ca toate tinerele speranțe, dar se afundase treptat într-un mâl cald și lipicios ce-mi părea, din ce în ce mai pregnant, o aluzie mai mult decât transparentă la moarte. Așa mori, mai întâi pe dinăuntru, îți putrezesc părți de suflet și creier până ce ajungi doar o pungă plină cu o zeamă scârboasă pe care, inevitabil, te gândești că ar trebui să o arunci la ghenă. Știi că sunt și lucruri bune în amestecul ăla de mortăciuni care-ți întorc stomacul pe dos, dar mai bagă dracu’ mâna după ele să le salveze. Legi punga la gură, o târăști ținându-te de nas până la tomberon, o ridici cu amândouă mâinile de grea ce e și o lași să cadă peste mormanul de saci negri, plini cu vieți bune de nimic, stricate de la prea multă nefolosire.
Fix în momentul ăla eram în timp ce mă muram sub ploaia oribilă din acea noapte de 17 iunie 2016. Dădusem drumul sacului în ghenă și așternusem în golul care mă umplea acum din cap până-n picioare, un altul curat, pregătit pentru noua mea viață. E greu să faci curățenie în tine. Să recunoști că așa nu se mai poate, că arăți și te simți ca o casă în care a murit ceva, că dacă nu-ți sufleci mânecile și nu-ți îmbraci mâinile în mănuși de cauciuc, nu o să mai poți locui acolo o clipă. E greu să dezlipești de pe pereți și de pe podele o viață de om, să o arunci de-a valma într-un sac negru și să o depozitezi hoțește, ca și cum ai vrea să scapi de un cadavru. Iar ploaia aia torențială care mă întâmpinase în primele mele minute ale noii mele vieți părea doar un duș menit a mă curăța de ultima miasmă de stricăciune.
Stăteam acolo, neînțelegând nimic, neștiind de unde trebuia să iau autobuzul ăla nenorocit care să mă ducă în centrul Londrei, de unde urma să iau un tren către casa plină până la refuz cu imigranți români, în care voi locui în următoarele zece săptămâni. Dar nu știam atunci lucrurile alea, simțeam doar apa rece scurgându-mi-se pe gât, pe spate și pe piept, simțeam doar hainele transformate în cârpe ude, lipindu-mi-se de piele, frigul care începea să-mi provoace un tremurat enervant în tot corpul, senzația că sunt al nimănui într-o țară străină, spaima paralizantă că nu voi reuși să ies vreodată din aeroportul ăla blestemat și că tot ce mă așteaptă în noua mea viață, care începuse cum nu se putea mai bine, era un coșmar fără sfârșit, pe care începusem deja să-l visez.
Nu știu cum am reușit să găsesc autocarul, cum am ajuns în Londra, cum m-am întâlnit cu prietenul care mă aștepta deja de ore bune, cum am urcat în metrou, cum am ajuns într-o casă stranie, plină cu zeci de străini. Nu știu cum am supraviețuit primei zile, celei de-a doua, primei săptămâni, primei luni în noua mea viață, într-o casă ticsită din estul Londrei, împărțind cu alți trei bărbați o cameră ce nu se aerisea niciodată, mirosind în permanență a picioare nespălate, stând la rând pentru a folosi dușul, așteptând cuminte să se elibereze masa din bucătărie pentru a lua cina, cum am depășit groaza primei zile pe șantier, cum am înghițit umilința de a o lua de la zero într-o lume în care nu însemnam nimic, cum am mers mai departe deși mă durea fiecare parte de corp și suflet.
Așa urma să arate cea de-a doua mea viață, așa de urâtă să fie noua mea piele de șarpe? Nici nu mai știu în câte nopți mi-am promis să iau avionul spre România în dimineața următoare, în câte dimineți mi-am dorit să mor decât să mai înfrunt o zi într-o lume ce parcă refuza să mă primească. Și cum altfel să mă fi simțit în mijlocul șantierului, după o viață în care nici măcar nu-l mirosisem, în care nu ținusem o bormașină în mână, în care muncitorii în construcții erau doar extratereștri trăind într-un univers paralel? Intrasem, iată, prin nu știu ce gaură ironică de vierme, în lumea asta care nu mă interesase niciodată, printre oamenii ăia ciudați, cu haine murdare de vopsea și ulei, mânuind scule ale căror nume nu le-am știut niciodată, evoluând într-un ritual secret și, iată, inaccesibil.
Mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc cu toate astea, să-mi adaptez mintea la noua realitate, să găsesc puterea de a nu o rupe la fugă. Iar mai apoi, pe nesimțite, s-a întâmplat. Într-o bună zi, am putut din nou să respir fără să-mi simt pieptul presat de o piatră de moară. A început să-mi fie din ce în ce mai puțin frică. M-am obișnuit. Mă adaptasem la noua atmosferă, plămânii mei învățaseră să funcționeze în acel mediu care aproape mă pusese la pâmânt în primele săptămâni și luni. Viața mea începuse să miroasă și a altceva decât a muncă și picioare nespălate, a durere sfredelitoare în mâini și picioare, a pui prăjit și a cartofi congelați prăjiți în ulei milenar la chioșcul din colț. Ieșisem la suprafață, fără să fi crezut o secundă că voi reuși. În noua mea viață, lucrurile încetaseră să mai moară.
Au trecut 7 ani iar eu sunt încă aici. Scriu textul ăsta privind către iarba plină de flori și ascultând zecile de păsări care își dau întâlnire în copacul din colțul grădinii. Miroase a parfum, a soare și a cafea caldă. În momente ca astea, îmi spun că așa a mirosit mereu viața mea, dar mi-am promis să nu mă mai mint niciodată. Și zâmbesc, așa cum fac de fiecare dată când îmi reamintesc că doar așa merită să fac drumul ăsta: fiind eu până la capăt, cu toate viețile mele pe tavă, dacă nu iubite ca-n povești, măcar acceptate și mângâiate din când în când.
Iar atunci îi spun copilul neajutorat și speriat care am fost și încă mai sunt uneori, îmbrățișându-l până îi ies ochii din cap: „ai reușit, băi, gata, mai fă-ți o cafea și respiră pentru încă o zi în care meriți să fii fericit”.
Text publicat inițial pe pagina de Facebook a autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.