Închisoarea lui Dragnea

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Când ai mijloacele viitorului să monitorizezi în timp real prezența la alegeri, dar plătești „gardieni” ca să afli ce oameni participă la vot, e ca și cum ai urmări internauții cu calul, ai fugări biții cu arcanul și te-ai păzi de atacuri malițioase, punând strategic santinele pe firewall. Ești, pur și simplu, în altă epocă! Nimeni nu-și imagina că în era Internetului cu viteza luminii, când orice om ar fi trebuit să poată alege liber, prin mijloace electronice, indiferent unde s-ar fi aflat pe harta globului, tu ții captiv poporul la coadă ore în șir ca atunci când, înlănțuiți, prizonierii fără drepturi așteptau îndurare de la noul stăpân. Dar, nu! Noi n-am trăit în era noastră. 

Am fost aruncați într-un tărâm al făgăduinței de jur împrejurul căruia s-au ridicat ca-n lumea inocentului Pink ziduri. Cu fiecare ordonanță de grațiere, cu toate încercările de amnistie a faptelor de corupție, cu fiecare proiect de eliberare a deținuților sau micșorare de pedepse din legile penale, s-a mai pus câte o cărămidă la temnița noastră. Brațele ridicate liber în Parlament de aleșii poporului au încătușat rând pe rând mâinile cu care cetățenii sperau că-și vor construi țara. Vocile celor care au crezut că sunt în sfârșit liberi să-și strige ideile vizionare, să vină cu proiecte inovatoare de așezări și de drumuri, care să ne conecteze la vastele lumi ale viitorului, au fost acoperite de megafoane ce-au trâmbițat succesul orânduirii înfăptuite și șansa tuturor de a admira la orizont ziduri! O, ce măreață construcție, această închisoare în care am fost încarcerați cu toții: simpatizanți ai lor, opozanți, oameni creduli, ignoranți și cugetători liberi! Cu toții am fost împinși ușor, ușor în pușcăria din care el voia să scape!

Am ajuns să întruchipăm, astfel, cea mai mare frică a unui singur om: pușcăria. Când înțelegi că zidul ți-e carceră, nu casă, că ușile n-au chei, doar lacăte și zăbrele, că ferestrele aruncă lumină printre gratii și singurul drum pe care-l poți face e să te lovești la nesfârșit de perete, începi să-ți pregătești ca Edmon Dantes un plan evadare. Asta s-a întâmplat cu noi, pe 26 mai. O mare evadare. Oamenii au căutat cu orice mijloace o cale de ieșire și, după ce au fost îngenuncheați cu scuturi, gaze și bastoane, au continuat prin beznă să-și facă singuri alta. Au scrijelit plăcuțe suedeze, reinventând disperați coduri de limbaj și au început să-și dea mesaje în „rețele paralele”. Vocile autentice, pe care le credeam stinse, s-au viralizat rapid, strigătele sincere au trecut dintr-o celulă în alta, au străpuns pereții și au făcut breșe prin care oamenii să se poată strecura. Apoi, au scurmat ca fiarele pământul în căutarea unei guri de aer, au escaladat zidul, iar ieri, au ieșit din bule!

În spatele zidului, din ce în ce mai singur, Marele Stăpân, care-a călcat ca un satrap în picioare drepturile și libertățile noastre, nu mai are nevoie de sentință. A așteptat verdictul prea mult, a săpat prea adânc la temelia acestui plan și s-a chinuit să facă prea înalt zidul. Știe sentința deja. Cum nu e groapă să o sapi altuia, fără să cazi singur în ea, tot așa, nu e vreo pușcărie între gratiile căreia să vrei să arunci viitorul oamenilor liberi și să nu rămâi tu definitiv acolo.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp