Adrian Păunescu – corupția iubirii
„Domnule Popescu, Hagi îmi datorează un Mercedes”.
„Păi, și dacă vi l-ar da, așa, public, l-ați lua?”.
„Poate l-aș lua, poate nu. Dar el ar trebui să mi-l dea”.
Discuția avea loc la un suc, pe o terasă, după ce Adrian Păunescu îl readusese la Națională pe Hagi, deși acesta se retrăsese oficial. Practic, într-o emisiune de televiziune, Păunescu i-a forțat mâna, sau mai exact piciorul, celebrului fotbalist punându-l în situația de a trece drept nepatriot dacă nu accepta – urmau meciuri de calificare cu Ungaria. Și pentru această operațiune, domnul Păunescu voia recompensă un Mercedes.
O relație cu Adrian Păunescu însemna un troc continuu. Îți dau și o să-ți cer cât de curând ceva în schimb. Ce? Orice.
Traficul de influență sentimental era specialitatea lui.
Am avut odată un moment de apropiere afectivă, legată de literatură; trei zile mai târziu mă suna să scriu ceva despre Ștefan Andrei, fostul ministru de Iesterne al lui Ceaușescu, „că e ziua lui, domnule Popescu, și merită”. Am refuzat net, nu nutream nici măcar respect pentru acel „intelectual” – gablonț, slugă preaplecată a dictatorului, care, întrebat fiind, după `90, de ce n-a scos un cuvânt când Ceaușescu s-a pus să distrugă satele românești, a răspuns că n-a auzit de așa ceva, „eu mă ocupam cu politica externă”.
Se considera genial. Era un uriaș egolatru – egoul îi invada, în tripartiția freudiană, atât idul, cât și supraeul. I se părea firesc ca toate femeile cu care se culca să simtă că le-a pus pe viață Dumnezeu mâna-n cap, sau în altă parte a corpului. Căderea lui Ceaușescu fusese orchestrată de istorie pentru ca el, Adrian Păunescu, să devină martir. Vremea lui Adrian Păunescu era nu doar titlul unei reviste, era, în sufletul lui, numele unei epoci din istoria României – „Această Românie care trece/Îmi dă și mie dreptul meu la somn/Deși, în secolul nouă-sprezece/Aș fi putut să-i fiu martir și domn”.
L-am întrebat odată cum se iscă în el actul poetic, cum îi vine să scrie poezie. Mi-a răspuns cu o poveste de la Marin Preda.
„Nea Marin își adusese și el o muiere într-o noapte. Dar, ce să vezi, scârbavnicul mădular nu voia să se scoale din somnul cel de moarte și pace. Știi cum e, când e să nu fie. Chinuială, nasol, conversații despre lume și viață. Aia, săraca, se străduia și ea cum știa – tot nimic. Dimineața, femeia se îmbracă să se ducă acasă. Avea o fustă neagră scurtă și chiloți viorii. Stând cu spatele, se apleacă să-și tragă fermoarul cizmei. La care, Marin, iluminat, îi strigă: «Stai așa!» Așa și cu poezia, dom Popescu!”.
S-a supărat rău pe mine când am scris că Adrian Păunescu are pe dinăuntru o statuie din ciment a lui Adrian Păunescu, în mărime aproape naturală. Dar știți de ce? Pentru că nu alesesem bine materialul. „Da, domnule, poate că am statuia mea în mine, poate că îmi am și mormântul pe dinăuntru, mormântul o fi din ciment, dar statuia?! Statuia mea trebuie să fie de lemn câinesc, de lut, de sare neagră!...”.
Ceea ce nu-l împiedica să aibă momente de sinceritate sarcastică cu sine însuși. În anii `90, am scris despre un grup de parlamentari români care, fiind prea ocupați să nu rateze niște gustări la bufet, lipsiseră din sală la o decizie în defavoarea României, luată la Strasbourg. Respectivii, între care și Păunescu, m-au dat în judecată. În instanță, mi-am pledat cauza folosind expresia „Procesul mațului gros”. Unul, pe nume Rădulescu-Botică, a sărit să protesteze. La care Păunescu, zâmbid tandru, i-a zis acelui buhai, la fel de burduhănos ca el: „Și ce, mă, Botică, tu n-ai decât intestin subțire? Auzi, ce bine sună titlul ăsta, Procesul mațului gros!...”.
Apetitul lui de a fi iubit era nesfârșit. Nu acel „Iubește-mă, că te ia mama dracului!” al tiranilor de diverse dimensiuni, Păunescu voia să te corupă să-l iubești. Și această iubire să nu înceteze niciodată, chiar dacă el nu te-ar mai fi băgat în seamă.
I s-ar fi potrivit rolul lui Jean Broască, senzitivul nebun al lui Süskind, cel care, dorind atroce să fie iubit, creează, din miresmele a 25 de fete ucise, parfumul suprem – cei ce îl respiră, indiferent de sex și de cât îl urau până atunci, cad în adorația lui Broască...
Dar nu, Adrian Păunescu n-ar fi luat viața nimănui, pentru nimic în lume. Era găman, posesiv, plin de sine până peste cap, libidinos, unsuros, degrabă lăcrămos, dar avea o calitate uluitoare pentru pozițiile înalte în care s-a aflat pe scara socială: nu era un om rău. Dimpotrivă, voia să facă binele, chiar dacă, pe urmă, nu uita să-ți amintească mereu de asta...
Adrian Păunescu compătimea cu cei ce sufereau de ceva. Cred că lipsesc două versuri din opera lui poetică, ce ar fi fost să sune așa: „Durerea vieții mele are febră/De pietoni călcați pe zebră”.
Acum, Păunescu Adrian, cu tot ce v-am spus și cu altele, nu mai este. Rămân cuvintele să vorbească pentru el. Și vorbesc, cum pare că vorbesc copacii în furtună, sau păsările, când se lasă seara, sau râurile, când inundă țara...
Ordinara fracție umană
În orice neam, în fiecare limbă,
Cei răbdători, cei luminați, cei buni,
Îngenuncheați, recită rugăciuni
Spre Dumnezeu ce rău-n bine-l schimbă.
Aceasta e ideea despre el
Că-n Univers e singurul ce poate
Să schimbe nedreptatea în dreptate
Și uzurpările de orice fel.
Și Dumnezeu din când în când coboară
În planul lumii, neschimbând nimic,
Nici cei ce zic prin el nu se dezic,
Nici țara nu devine altă țară.
Și-n fracția umană ordinară,
E mic ce-i sus, dar și ce-i jos e mic.
Pescăruși deasupra semafoarelor
Nu știu de ce, când trec pe străzi, îmi pare
Că se vor termina curând în mare.
Un țipăt spintecă țâțâna ușii,
Deasupra casei strigă pescărușii.
Și, ca și când ar fi găsit o oază,
Deasupra semafoarelor planează.
Le-a fost, probabil, foame dacă-și poartă
Aripile pe-aici prin Marea Moartă.
În valurile mării calcaroase,
Acum nu mai există decât oase.
Și specii mor încetul cu încetul,
În loc nu suflă vântul, ci regretul.
Încât de pe epavele trufașe
Pornesc toți pescărușii spre orașe.
Și, iluzionați de noua pradă,
Atacă semafoarele pe stradă.
O, țara mea în trei culori
O, țara mea în trei culori,
Ai început treptat să mori,
Că ai pierdut agricultori
Și parcă vrei de-aici să zbori
Cu niște comis voiajori.
O, țara mea în trei culori,
Carpații nu sunt munți ușori,
Cu-n zbenghi în frunte să-i dobori,
Grădina ta mai are flori.
Și noaptea ta sfârșește-n zori,
Și tu într-un mormânt cobori,
Pe unde dorm învățători
Ce te-au vegheat la ursitori.
O, țara mea în trei culori,
Cei ce te fură spun: ori-ori
La ora tragerii de sfori,
La ora capului în nori,
Pe Dumnezeu când îl implori.
O, țara mea în trei culori,
Ai putrezit prin închisori,
Ca să te vindeci uneori
Și alteori să poți să mori,
Cu stătători și trecători,
Și libertatea s-o adori,
Când țipă-n geamul tău, în zori,
Nebune cârduri de cocori.
Am traversat iarna scriind
Am intrat în această metalică iarnă, fără să știu
Dacă voi mai apuca primăvara imediat următoare,
De câte ori a nins, mi s-a părut că e foarte târziu
Și m-am temut de nopțile lungi în care se moare.
De câte ori a fost cald, mie mi-a fost frig
Și mi-a fost frig de când a fost frig mare afară,
Am uitat de răsuflarea fluviului, n-am putut să-mi strig
Din mal până-n mal toată energia interioară.
M-a topit un fel de boală, m-a învins un fel de jind,
Se îngroașă copacii ca semn că primăvara vine,
Prin înfloriri perverse, din Ceahlău până-n Urali și în Pind,
Miroase-a muguri striviți, miroase a jertfă de albine.
Printr-un fel de gâgâit, printr-un fel de colind,
Cocorii se întorc să ne mintă din nou că e bine,
Și eu recunosc umilit că am traversat iarna scriind,
Și iarna s-a răzbunat și lucrează bezmetic în mine.
Mărturisesc și mă-nsănătoșesc
Ce pot să fac atunci când sunt înfrânt,
Decât să spun cât de înfrânt mă simt
Și să încep să cred și să consimt
Că vindecarea vine prin cuvânt?
Mai am puterea de-a mărturisi
Înfrângerea cu care sunt dator,
Mi-ncredințez prăpădul – tuturor
Și trec eliberat în altă zi.
Ca pe-o otravă mi-ar fi dat să port
Înfrângerile, confidențial,
Cu fața mea mă duc la carnaval,
Nu am cu nici o mască vreun raport.
Și, cât îmi e destinul omenesc,
Mărturisesc și mă-nsănătoșesc
Bătrânul din oglinzi (I)
Mă mai înțep la deget, în ghimpe sau în ac,
Și văd un sânge negru și nu îmi e pe plac.
Că simt cum, peste brațe, secundele îmi curg
Și că la mine-n sânge s-a și făcut amurg.
Și, aruncându-mi ochii în juru-mi, suferinzi,
Mi-e milă de bătrânul ce trece prin oglinzi.
Aș vrea să-i dau o pâine, un ban, un adăpost
Că-i chiriaș de umbră, luminii care-am fost.
Și, până să se vadă, în colivii de geam,
S-a zăvorât în sine copilul ce eram.
Și tac în clipa-n care, de silă, aș urla,
Acoperit de-un zgomot năprasnic de cazma.
Și îmi culeg din urme, cu mâna, trupul frânt,
Din gropile în care nu îmi găsesc mormânt.
Sunt obosit de vârste, pe care le omor,
În fiecare seară, fugind în viitor.
Prezentul mi se joacă de-a viața în rărunchi,
Trecutul e pământul ce-mi urcă spre genunchi.
Singur. Prin moarte
Tot mai singur și tot mai trist,
Tot mai laș, tot mai fără cuvinte,
Eu abia îmi mai aduc aminte
Dacă mai rezist, dacă mai exist.
Ce singur voi fi prin plecarea departe,
Că nu știu pe nimeni
Pe-acolo prin moarte
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
