Victorie cu orice preț?
Foto: Băiatul de mingi este numitul ctp de azi,
pe atunci cu ceva păr.
Cea mai veche și cea mai puternică amintire cu Ion Țiriac este fața lui, în lumina slabă a înserării, tetanizată de oboseală, deformându-se ca a unui mort la contactul cu fața lui nea Fane. Căpitanul nejucător al echipei de Cupa Davis, Ștefan Georgescu, îl strângea în brațe după victoria de necrezut asupra lui Tom Gorman, în prima zi a finalei România-SUA de la București.
Ilie pierduse în fața lui Stan Smith până să apucăm să înțelegem ceva, în 3 seturi – cum, numai el știa. În meciul 2, Țiriac pierduse și el primele două seturi la Gorman. Țiriac avea aproape 34 de ani, americanul 26 și tocmai ce fusese în semifinale la US Open, fiind între primii 10 din lume.
La scorul ăsta, 5-0 la seturi pentru SUA, am văzut oameni plecând din tribune. Mica arenă din parcul cu platani dintre străzile Dr. Staicovici și Dr. Lister fusese extinsă în grabă, cu gradene noi, mai degrabă niște schele din țevi și cherestea, sub care mai stăteam noi, băieții de mingi, ca să evaluăm pulpele doamnelor și domnișoarelor. Până atunci fuseseră ticsite.
Nu mai știu cum a reușit să câștige Țiriac, după aproape 5 ore. Îmi mai amintesc doar bubuitul tribunelor, minute în șir: Ți-ri-ac! Ți-ri-ac! Ți-ri-ac!
Duminică, alt calvar. Celebrul dublu Năstase-Țiriac, campion la Roland Garros, fusese făcut una cu zgura de Stan Smith și „juniorul” Van Dillen. 2-1 pentru SUA, meciul Țiriac-Smith putea fi ultimul. Din nou, Țiriac avea în spinare handicapuri cât roata carului: Smith era cu 8 ani mai tânăr și nici mai mult, nici mai puțin decât nr. 1 mondial, proaspăt învingător al lui Ilie Năstase. Și mai era și presiunea atmosferică, nu numai presiunea scorului: istoria plutea în aer.
Erau la modă pe atunci tricourile de tenis cu „coroniță” pe piept, marca lui Fred Perry, triplu câștigător de Wimbledon și US Open în anii `30. Vă dați seama ce-a fost în capul meu când l-am văzut pe Fred Perry în carne, oase și pipă pe aleile de la „Progresul”! În anul în care mă născusem, 1956, asul australian Lew Hoad fusese la un pas de Calendar Grand Slam, triumfând la Australian Open, Roland Garros, Wimbledon și jucând finala US Open. Acum, blond și vesel, bătea mingea pe Central, la câțiva pași de mine.
Lumea bună a tenisului mondial venise în România Socialistă. Priveam fascinat pachetele goale de Marlboro, Pall Mall, Camel aruncate în coșurile de gunoi, duceam acasă pahare de plastic pe care scria San Pellegrino, mestecam „ciungă” americană, beam Pepsi la discreție. Trăgeam pe nas cu nesaț parfumurile femeilor străine. Nu mai vorbesc de tenișii puțin uzați sau ciorapii înroșiți de zgură, lăsați de jucători în vestiar, pe care i-am păstrat ca pe moaște. Mirosul Occidentului ne zăpăcea.
Poate niciodată ca în meciul acela, n-a fost mai adevărată deviza lui Țiriac: „Victorie cu orice preț”. Arbitrii de linie, patrioți nevoie mare, stăteau tăcuți și neclintiți ca sfincșii când mingea lui Țiriac ieșea o palmă afară și zbierau aut! ca înjunghiați când mingea americanului, capitalistului, „esplotatorului” Smith mușca cu poftă din tușele de var. Imaginați-vă că tușele nu erau de plastic îngropate, ca acum, se trăgeau cu un jgheab cu sită, plin cu praf de var, cărat de doi inși și bătut cu bățul, între care șef era un țigan, parcă Sami pe nume...
După un prim serviciu impecabil, pe tușă, strigat aut! de arbitru, i-adevărat, cu voce mai mică, Smith n-a mai cerut căpitanului echipei, Denis Ralston, să-l cheme pe supervizor, argentinianul senhor Enrique Morea, care făcuse potecă la teren corectând furtișagurile românești. Doar l-a privit lung pe Țiriac. A fi fair-play într-o astfel de situație înseamnă să te duci și să ștergi urma cu talpa, cum face Nadal, dând punctul adversarului. „Buldozerul din Brașov” se făcea că plouă, uitându-se în pământ și așteptând, pasămite, serviciul 2...
Măgăriile astea aveau și alt scop: până când se parlamenta pentru schimbarea deciziei, Ion Țiriac se odihnea pe postamentul scaunului de arbitru de linie (exista așa ceva pe atunci).
Meciul s-a jucat în setul 3, era 1-1 la seturi și 5-4 pentru Smith, servea Țiriac și conducea cu 40-0. Începuse să obosească, mi-a șuierat printre dinți când i-am aruncat mingea cât am putut mai bine, „Dă-o, bă, pe lângă mine, nu vezi că nu mai pot?”. Mingea servită „greșit” de mine trebuia recuperată din teren de unul dintre băieții de la fileu, și mai treceau niște secunde... A greșit însă Țiriac, o minge ușoară, din jumătatea terenului a trimis-o în burta fileului. Un american din tribună i-a strigat atunci vesel: „Just in time, old man!”, „Era și timpul, bătrâne!”. Țiriac s-a întors spre locul de unde venise strigătul cu o privire tulbure, încărcată de ură. A făcut câțiva pași spre marginea terenului apoi s-a oprit și mi-a întins racheta. În pata neagră care i se pusese, a avut, totuși, luciditatea să lase racheta, ca să nu arunce cumva cu ea. A mârâit ca o fiară înainte de salt, în românește, dar ăla n-avea cum să nu înțeleagă: „Te omor, mă, auzi? Te omor, dacă pierd ghemul ăsta te omor!”.
A pierdut ghemul și setul. După pauza în care Ștefan Georgescu înjura de „Duminica mă-sii!” i-a smuls literalmente setul 4 lui Smith, cu eforturi supraomenești și trucuri sub. Setul 5 a fost o „lăptăreasă”, 6-0 pentru Smith, și s-a dus Cupa Davis...
Au trecut de atunci, deși nu-mi vine să cred, 47 de ani, în care Țiriac a fost modelul meu epurat, idealizat, de luptă pe teren și cu viața. Până când... până când n-a mai fost.
Zicerile prin care plângea de mila politicienilor corupți, hoți și mincinoși, înfierând DNA și aprobând atentatele anti Justiție ale regimului Dragnea au fost o primă ruptură peste care n-am mai putut să sar. Nici dl Țiriac, care mi-a replicat cu brutalitatea la care mă așteptam.
Și acum, sfârșitul.
Poziția lui Ion Țiriac în cazul descalificării lui Djoković la US Open e alcătuită, în opinia mea, din: 1). cinism pecuniar fără de lege, 2). o diversiune și 3). o ticăloșie de neuitat.
1).„Nu cred că Djoković merita să fie eliminat, în special într-un turneu unde ăștia n-au un megastar. E Serena Williams, dar în rest nu e nimeni acolo. Astfel, arbitrii au furat 30% din valoarea turneului”. Adică, ce-i asta?! Nimic altceva decât că, în viziunea dlui Țiriac, legea e pe bani, ea se aplică sau nu, în funcție de câte procente aduce turneului un jucător. Dacă în cauză ar fi fost, să zicem, nr. 100 ATP, atunci el putea fi eliminat fără probleme, că nu se pierdeau procente. Unde-i lege, nu-i tocmeală?! Ce prostie, ne învață dl Țiriac, tocmeala e legea.
2). „Nu e prima oară când un arbitru e lovit de minge. Cu foarte mulți ani în urmă, un suedez, încă junior (Edberg – n.m.), servește, lovește arbitrul de linie cu mingea, omul cade, se lovește cu capul de pământ și moare. Meciul nu s-a întrerupt, Edberg nu a fost descalificat, ba chiar a câștigat turneul de la New York”.
O diversiune orbitoare. Un jucător care e în meci și servește nu e niciodată făcut răspunzător pentru lovirea unui arbitru – mingea vine de departe, de la peste 25 de metri, arbitrul e dator să se ferească – regulamentul e clar în acest caz și a fost aplicat corect.
Dar meciul Djoković-Carreno Busta era în pauză, se încheiase ghemul pierdut de sârb pe propriul serviciu. Djoković a expediat mingea cu racheta, în bătaie de joc, de la câțiva metri, la înălțimea bustului unei ființe umane, fără să se uite, aproape întors cu spatele spre fundul terenului. Lovitură periculoasă, cu desăvârșire interzisă de regulament, lucru de care Djoković și-a dat seama în fracțiunea de secundă după ce a comis-o.
3). „Arbitra trebuia să se uite la meci, să se ferească, mingea aia a venit cu 40-50 km/h. Dacă nu te uiți, stai acasă, nu fi arbitru!”.
Doamna arbitru nu avea la ce să se uite, jocul era oprit pentru cel puțin un minut, nu era datoare să fie pregătită, era în pe loc repaus, nu aplecată, cu palmele pe genunchi, în gardă, așa cum este în timpul jocului. Treaba ei era, exclusiv, să se uite la minge și la tușă când se joacă, nu la jucătorul Djoković care se îndrepta spre banca de odihnă. Să scoți vinovată, incredibil, victima unei astfel de agresiuni, cum procedează dl Țiriac, asta știau să facă foarte bine „organele” în regimul comunist...
Victorie cu orice preț? Ion Țiriac cel din ultimii ani înseamnă pentru mine o înfrângere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
