Mircea Cărtărescu – Nobel contra Nobel
Dansul țigărilor aprinse în beznă. Fiecare își știa locul la masa lungă și neagră, din lemn masiv, în capul căreia stătea Crohul. Și vocile celorlalți, ca pe vocea proprie, sau chiar mai bine. Așa că atunci când Ceaușescu stingea lumina, seara de cenaclu putea să continue à l`aveugle aproape nestingherită.
La etajul 4 și ultimul al clădirii vechi de pe strada Schitu Măgureanu. După trecerea unei sute de ani de când „Junimea” se muta de la Iași la București, îndrumată fiind de Titu Maiorescu, ea trăia un alt moment de glorie sub direcția fostului inginer Moise Cahn, profesorul de literatură Ovid S. Crohmălniceanu. Crohul.
S-au scurs de atunci alți 35 de ani. La masa pentru totdeauna cufundată în întuneric stau acum Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Gheorghe Crăciun, George Cușnarencu, Gheorghe Ene, Dan Goanță... De Nicolae Iliescu, Hanibal Stănciulescu, Cătălin Țârlea, Emil Paraschivoiu, Horia Barna nu mai știu nimic. Ioana Pârvulescu are acum mult mai puține kilograme și mult mai multe cărți cu text-appeal publicate. Ion Bogdan Lefter a cârmit-o, de la critica literară la mai lucrativa critică politică, cu același succes. Pe unde-o mai fi, prin ce zăpezi, dacă o mai fi, Laura Bișoc – ce fată inteligentă, Gilette cu trei lame!...
Din 2000, Crohul nefiește la Berlin. Ultimele cuvinte pe care mi le-a pus în brațe înainte de a părăsi țara au fost: „Ai grijă! Ai ajuns un tigru în plin salt! Încearcă să-ți dai seama ce miracol trăiești, să poți să scrii liber...”.
Mircea Cărtărescu este propunerea permanentă a României la premiul Nobel pentru literatură.
Aș putea să spun că am fost prieteni. Nu știu dacă și el. N-am stat niciodată la taclale – discuțiile noastre erau scurte, eliptice, telegrafiate. De pildă, după ce i-am împrumutat niște xerox-uri în engleză ale cărților lui Lem „Imaginary Magnitude” și „Golem XIV”, pe care le-a devorat cu o viteză SF, a spus: „Mai vreau. Mai ai?”, iar eu: „Da. Bine.”. Cele mai multe cuvinte adresate indirect unul altuia s-au consumat în comentariile de cenaclu, Mircea la fragmente din romanul subsemnatului „Vremea Mânzului Sec”, eu la fragmente din ceea ce a apărut apoi în volum sub titlul „Visul” și apoi „Nostalgia”.
Sau, fără cuvinte. Ne-am întâlnit la ieșirea unui cinema de cartier prăpădit, cred că „Înfrățirea între popoare”, unde văzuserăm, fără să știm unul de celălalt, „Andrei Rubliov”. Ne-am privit câteva secunde, am simțit amândoi că orice vorbă ar fi sfârtecat aerul lui Tarkovski, și ne-am despărțit.
În anii `90 ne-am văzut rar. Mircea umbla mult prin străinătate și bea cantități uriașe de Coca Cola. Eu, cu ziarul până peste urechi. Am găsit totuși timp să citesc „Levantul” (din care, iarăși, auzisem fragmente la Junimea) și să scriu o cronică despre această carte minunată, „un uriaș ou pictat, plin cu duh”.
Din nefericire, am citit și „Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu, publicat, cred, în 2000. Înainte de lansare, ne-am întâlnit, ne-am îmbrățișat și, potrivit obiceiului, am schimbat depeșe.
El: „Te văd în fiecare seară la televizor...”.
Avea o jale ciudată în glas – măi, să fie, regretă că eu apar la tv și el nu?!
Eu: „Așa, și? Ce mare bucurie, ce mare scofală e asta?”.
El (același joc): „Ei, lasă... Apari în fiecare seară la televizor...”.
Am rânjit sec. „Hai, că-i tare! Eu te invidiez din suflet pentru că ai rămas scriitor, scoți acum încă o carte, și tu mă invidiezi că apar seara la televizor?!”.
Nu numai că am citit „Jurnalul”, m-a pus dracul să și scriu despre el.
„Detest jurnalul ca formă a literaturii. Mai ales jurnalul produs de un scriitor – mai degrabă îl citesc pe al unei merceoloage cu permanent. Cu cât se vrea mai mult o expresie sinceră, dincolo de literatură, a existenței scriitoricești, cu atât e mai aproape nu de literatură, ci de literaturizare. Jurnalul de scriitor e un travesti unsuros, un deghizament inutil și de prost-gust, o târfă cu respect care se pretinde imaculată ca foaia albă de hârtie. La nivelul cel mai de jos, e vorba despre o contrafacere a realității menită să lovească perfid în neprietenii respectivului scriitor, ajunși personaje „reale”, deformate după necesități, sub acoperirea subiectivității declarate a speciei jurnal. La niveluri mai înalte avem de-a face cu o autoglorificare a autorului. Scriu din ce în ce mai prost, zice autorul în jurnal. Sau: nu mai pot să scriu deloc. Asta nu va să zică altceva decât: sunt un geniu, căci numai un geniu își poate permite să scrie prost și să și „recunoască” asta după ce, evident, a scris capodopere, numai un geniu își poate descrie cu minuție impotența literară, pe principiul nu se mai scoală, dar ce distins atârnă. Un profesionist corect cu sine și cu cititorii, în cazul în care constată că nu poate să scrie sau scrie prost, atunci nu publică. În niciun caz nu se fandosește pe sute de pagini de „jurnal”, la prețul de lei 169.000.
Trecând peste acest prim nivel de respingere, găsesc în Jurnalul lui Cărtărescu tot felul de vise povestite nouă de către autor cu o insistență care frizează kitsch-ul. Să-și povestească visele, asta face și coana Gheorghița, la coadă la lapte, și coana Gheorghița nu e scriitoare. Pentru mine, a relata în public un vis – secreție mentală proprie și personală, cu tot atâta relevanță pentru auditoriu cât culoarea fecalelor naratorului în dimineața respectivă – e semnul sigur al țopeniei. În literatură, visul e o formă „slabă”, o inutilă ficțiune în ficțiune, un trandafir vopsit. Nu degeaba atâtea povestiri proaste se termină cu trezirea naratorului din vis.
Bun, i-am citit și visele lui Cărtărescu, să văd până unde merge. Și ce-am văzut m-a pus definitiv pe gânduri. Nu mai e vorba despre amănunte. În cauză este atitudinea față de literatură a autorului splendidului Levant și al superbei Nostalgii. Obsesia lui Mircea Cărtărescu, eventrată monstruos în acest jurnal, este literatura ca performanță. Să scrii măcinat de gândul premiilor literare, al topurilor, al rivalităților, al promovării textelor tale pe toate căile! Spre deosebire de Mircea Cărtărescu, eu am făcut ceva mai mult sport în viață, chiar de performanță. De asemenea, sunt un adept al concurenței ca motor al dezvoltării în economia de piață. Dar în literatură așa ceva mi se pare de neconceput. Pentru mine, a face literatură e totuna cu a iubi. Iar iubirea nu poate fi gândită nicicum ca performanță. Iubirea, nu sexul, iubirea în sensul apostolului Pavel nu poate fi premiată, nu e pe locul unu, doi sau trei, nu are grade de comparație. Nu iubești mai bine sau mai prost. Nu ești mai valoros în iubire decât altul – toți adevărații îndrăgostiți din lume sunt egali. În iubire nu te poți antrena ca să obții rezultate mai bune. Iubirea nu se naște în urma unei pregătiri complexe, a unei alimentații științifice, a unui efort de voință îndelung educată. Ea vine sau nu vine când dă Dumnezeu. Tot așa, mii de cărți citite, rumegarea vieții marilor scriitori, cenaclurile, călătoriile la simpozioane internaționale nu garantează cu de-afurisenie nașterea literaturii. Cum și atitudinile căutate în viață, asceza în chilia proprie contemplându-ți buricul sau viciul public și zgomotos al beției, sexului sau drogului pot să te facă nu un mare scriitor, ci, adesea, un rahat în ploaie.
Ca și iubirea, literatura înseamnă să atingi sufletul celuilalt. Mircea Cărtărescu a văzut cu siguranță Oglinda, dar văd că n-a reținut fraza fundamentală a gândirii artistice tarkovskiene: „Arta e făcută nu să creeze idoli, ci să miște suflete”. În literatură și în iubire, trăiești cu un singur adversar în față: propriul tău creier, alunecos și plin de pete de întuneric. Tendința continuă a acestui chil și ceva de materie cenușie e să distrugă ce a creat. Să falsifice forța pură a emoției. Să maimuțărească adevărul uman. Să-ți bareze drumul spre ceilalți. În literatură și în iubire trebuie să lupți cu propriile tale angoase, cu resemnarea, cu automistificarea, cu suspiciunea, cu lehamitea, cu abandonul...
Văd că pe Mircea Cărtărescu îl obsedează „Femina” și „Goncourt”, premiul Uniunii Latine și, bineînțeles, Nobelul. Pe mine nu mă obsedează, întrucât de multe ori se întâmplă să iau Nobelul fără să mă duc la Stockholm. Eu nu sunt un scriitor internațional și nici nu mă pasionează să fiu. Nu scriu pentru americani, portughezi, nemți sau filipinezi. Dacă vor ajunge vreodată să mă citească, să fie sănătoși. Dar acum, cât mai pot să simt stiloul în mână, scriu pentru mine și pentru nenorociții ăștia de români, coada cozilor, ciuca bătăilor, ultimele găini din gostat pe harta Europei. Când o garderobieră, un pensionar, un student, un medic, un șofer, un român de pe stradă, pe care nu l-ai văzut în viața ta, îți spune sau îți scrie că nu vrea să-ți ceară nimic, că nu vrea să-ți dea nimic, vrea doar să știi că i-a mers la suflet ce-ai scris sau ce-ai spus, ăsta e Nobelul”.
După asta, ne-am mai întâlnit o dată sau de două ori, singurele vorbe rostite fiind „Salut” – „Salut”.
Am fost convins atunci, ca întotdeauna când pun pixul pe hârtie, că tot ce am scris așa e. Acum, nu mai sunt.
Mă mușcă tot mai des gândul că mai bine rămâneam scriitorul de fantasme dresate riguros, care-și citea textele noaptea, prin poienile patriei, în fața unor bântuiți ca și el. Că m-am făcut vinovat de păcatul trufiei de a vrea să schimb oamenii, în loc să-i delectez ca artist.
Și-am reușit până-n pod, unde ar trebui să-mi înrămez Nobelul meu de Dâmbovița.
Iar lui Mircea Cărtărescu îi doresc să ajungă să nu-și mai dorească Nobelul suedez. Și, chiar în ziua aceea, să-l primească.
Nostalgia
(fragment)
Intraserăm într-o sală rotundă, care încerca să prezinte procesul ontogenezei, mai întîi paralel, la pești, reptile, păsări și mamifere, apoi la om. Pe lamele scufundate în alcool se prezenta evoluția unui embrion de la fazele abia vizibile cu ochiul liber: morulă, blastulă, gastrulă, pînă la diferențierea organelor. În evoluția lor, embrionii treceau prin faze arhaice, le apăreau branhii, caractere reptiliene, formațiuni atavice care mai tîrziu se resorbeau, o adevărată metempsihoză, o Karma, o roată nesfîrșită a existențelor. Pe un perete era un mulaj secționat prezentînd poziția copilului în uterul unei femei gravide. Mi-am amintit de atrocitățile războaielor cu tătarii: pruncii smulși de vii din pîntecul mamelor. Mai încolo, pe tot peretele, erau înșirate pe o poliță zeci de borcane în care pluteau fetuși cu malformații: macrocefali sau acefali, prunci cu un singur ochi central, cu o singură nară deasupra buzelor, cu trei picioare dintre care unul fără labă, cu palmele minuscule ieșind direct din umeri, fără brațe, ca niște aripioare. Ce ciudați erau, zbîrciți și galbeni-pal, galbeni-moluscă, pieile prea lungi atîrnînd pe ei! Ce priviri lenevoase aveau în ochii cu pleoapele jupuite! Păreau înţelepţi şi oarecum satisfăcuţi de faptul că nu apucaseră să trăiască. Ceva între broaşte şi genii, cu neputinţă de privit în carnalitatea lor cinică. Şi ei ne fixau parcă, ne petreceau cu privirea, fluturîndu-şi în lichidul grețos cordoanele ombilicale. Gina îi privea nu cu oroare, ca mine, ci cu un fel de liniște și resemnare, cum ai privi mobilierul urît din casa în care ai locuit toată viața și pe care nu ți-a trecut prin cap să-l schimbi. Am străbătut acea sală, privind atent fiecare avorton în parte. Așa cum făcuse cu șarpele, Gina își lipi palmele de pereții curbi ai unui borcan și privi adînc în ochi, cu o concentrare dureroasă, unul dintre acei gnomi palizi. Am intrat apoi, printr-o ușă strîmtă, pe care n-o remarcasem, într-o cămăruță ca de mansardă, un „dulap” ca acela în care locuia Raskolnikov, cu afișe jupuite pe pereți, cu o sofa veche care ocupa mai mult de jumătate din spațiu, cu un mic raft de cărți pe care se aflau hîrțoage vechi dintre care îmi amintesc Cartea tibetană a morților, Fiicele focului de Nerval, Netocika Nezvanova de Dostoievski și un album de William Blake, cu planșele la Cartea lui Urizen. Una dintre aceste planșe fusese smulsă din album și prinsă cu pioneze pe ușa de lemn: înfățișa o femeie îngenuncheată, văzută din spate, privind într-o fîntînă. Deasupra ei, uriaș, strălucea un soare negru. Ne-am așezat pe sofa, iar Gina scoase de sub pat o cutie de pantofi plină cu tot felul de lucrușoare: globuri de pom de iarnă, păpuși cu capetele turtite, poze foarte vechi, bilețele și ilustrate, o seringă ruginită, un stetoscop. „Cînd eram foarte, foarte mică, am descoperit drumul care duce aici. Aici aduceam tot ce mă bucura, tot ce-mi plăcea: păpușile mele, cadourile de la rude, aici veneam cu prăjiturile ca să le mănînc în liniște. Cred că n-am scăpat o noapte în care să nu mă plimb prin muzeu, singură printre animalele mele. Așa-mi închipuiam că se plimba fata moșului din poveștile Penelopei printre acei balauri ridicoli. Le cunosc pe toate, e un farmec care le cuprinde pe toate și pe mine. Dar cel mai mult îmi place în această cămăruță, aici, adînc, adînc, adînc de tot. Aici mă simt eu însămi.”. În timp ce vorbea, Gina, de mult transfigurată, devenise pur și simplu alta, o vrăjitoare ciudată, o călugăriță cu mîinile împreunate extatic. Am luat-o în brațe și am culcat-o pe sofa. Am făcut amîndoi dragoste prima dată în viața noastră. Nu dintr-o pudoare, care nu-și are locul în paginile astea, voi spune prea puțin despre acele gesturi, acele senzații, ci pentru că, de fapt, n-am avut nici un moment conștiința a ceea ce mi se întîmpla. Ea, deși complet goală, deși mai vie ca oricînd, părea a avea un contur infinit, ireal. Era, pe rînd, o gură cu pielița buzelor fadă, un sîn mic, valuri de păr răspîndit pe pernă, o respirație agitată. Cînd am intrat în ea, toate aceste impresii mozaicate s-au topit parcă și-au început să curgă, moi ca plastilina și la fel de colorate și cu același miros aproape, de sămînță de in. Am avut brusc sentimentul totului. Era o lumină palidă, o tensiune fără limite, o intuiție fără comunicare. Am stat o clipă suspendați și apoi, ca șopîrlele dimineața, ne-am dezmorțit încetul cu încetul, revenind la viața noastră limitată.
M-am trezit transformat, transferat în Gina. Mi-e imposibil să mai amîn descrierea, trăirea momentului ăstuia, indescriptibil și de netrăit. Zăceam pe spate și mă priveam în pupilele ființei difuze aplecate asupra mea: vedeam acolo fața Ginei, ușor deformată de sfericitatea ochiului. Cînd conul conștiinței mele s-a mai extins, mi-am dat seama că acea ființă avea trăsăturile mele și mă privea cu nesfîrșită teroare. Mi-am privit corpul, care era corpul femeii pe care-o iubeam: aveam brațele ei, sînii ei, părul ei, șoldurile, picioarele ei. Aveam pielea ei și oasele ei, iar pe buze gustul de eter al rujului ei. La o ureche mai aveam un cercel verde-smarald, de-al ei, iar celălalt sclipea în pat, între noi, printre hainele mototolite. Iar ea eram eu, corp lung și uscățiv de bărbat, piept costeliv, șolduri înguste, sexul ca un vierme între pulpele păroase, și mai ales ea avea fața mea, ochii mei, fălcile mele prelungi, mustața mea deasupra buzelor senzuale și suferinde. Eram eu aplecat asupra mea cum nu mă văzusem niciodată, nici măcar în vis, de parcă aș fi ieșit din corpul meu după moarte și m-aș fi contemplat din toate unghiurile. Schimbarea ei în rinocer sau în insectă nu ar fi fost mai cutremurătoare. Ne-am privit mult, cu oroare, fără să ne vorbim sau să ne atragem. Eram prea obosiți și năuciți ca să mai gîndim. Ne-am îmbrăcat mașinal, încurcînd hainele, schimbîndu-ni-le de cîteva ori. Gesturile ne șovăiau, mișcările se bîlbîiau, mîna rata apucarea. Ne priveam ca niște ființe din lumi diferite, bazate pe cu totul alte chimii, biologii, psihologii. Deodată, cel din fața mea se aruncă pe pat, cu fața în pernă, și începu să plîngă violent, icnind și sughițând. Dădea cu pumnii în pernă și se sucea ca posedat în toate părțile. Dar printre accesele sale de plîns, începu să se distingă un alt sunet. Venea de dincolo de ușa de lemn și semăna cu un freamăt, o întretăiere de zgomote slabe: fîșîituri, cîrîituri, un sîsîit ca de măturici sau de maracase. La auzul său, cel de lîngă mine (îi zic așa pentru că nu puteam crede că „acela” e Gina) tăcu, apoi, cu o expresie de perplexitate, mă înșfăcă de mînă și mă tîrî cu o forță nebănuită afară din cămăruță. Călcînd pe podea, am strivit cu tocul pantofiorului uriașul fluture, care mai bătea încă din aripi zdrențuite.
Zgomotul acela de junglă, înăbușit, se amplifica de la o clipă la alta. Ieșiți în sala feutșilor, i-am văzut cum deschiseseră larg ochii și făceau gesturi bizare în borcanele lor verzui. Unul dintre ei reușise să se cațere pe marginea cilindrului și de acolo se pregătea să sară pe podea, tîrînd după el un cordon ombilical de jumătate de metru. Aș fi paralizat de groază dacă Andrei nu m-ar fi tîrît repede afară. A urmat o goană istovitoare. Sălile se deșteptau. În vitrine începea mișcarea, se căscau boturi și se roteau ochi. Păsările începuseră să cîrîie și să țipe, bătînd din aripi ca să se desprindă de bățul de care erau lipite4, ceea ce stîrnea un praf înecăcios, cu miros de vopsele și zegras. Am coborît scările în fugă, urmăriți de țipătul sfîșietor al păunilor, și-am străbătut alergînd sala de la parter. Scheletul Dinotheriului, cu oasele lui cît trunchiurile, făcea eforturi uriașe să se ridice în picioare din nou, ceea ce umplea sala de trepidații. În jur, în toate cuștile de sticlă, animalele, erbivore și canivore, începuseră să se întindă, ca după un somn lung. Leoparzii își unduiau coada și mîrîiau, antilopa gnu bătea din copită, girafa își întinsese înainte gîtul pătat. În diorama cu „Viața în Antarctica” uriașul elefant de mare, cu colți de trei ori mai mari decît ai morsei, răgea deja, cu grăsimea tremurîndu-i sub pielea lucioasă. Fugeam disperați și auzeam în urma noastră cum plesneau vitrinele. Ne-am repezit la subsol, unde era o viermuială înspăimîntătoare. Aerul era înțesat de fluturi multicolori, lăcuste, cicade, cărăbuși, lilieci, cîini zburători. Un pește zburător evadase din borcanul său și săgetă sala izbindu-se de un perete. Gîndacii uriași, coropișnițele, păianjenii și scorpionii mișunau pe podea, alcătuind un covor viu de oroare. La fiecare pas striveam cu zecile. Viermii se tîrau la un loc cu cobrele, pitonul începuse să-și desfacă inelele de pe trunchiul lui de copac, iar crotalul clinchetea amenințător din coadă. Toate aceste ființe păreau încă amețite, dar își reveneau văzînd cu ochii. Ca niște inimi leneșe, meduzele pulsau în spirt, iar peștii grei, de poate zece kilograme, se zbătuseră pînă răsturnaseră cilindrii și acum izbeau cu cozile ude dalele podelei, căscînd din fălcile dințate. Gîfîind, am ajuns în fine în sala mineralelor, care aruncau umbre colorate pe pereți. Am găsit maneta de unde aprinseserăm lumina, dar nici urmă de ușă. Și fusese acolo, ușa stacojie care dădea spre coridorul subteran. Am pipăit toți pereții, aproape plîngînd de disperare, dar fără rezultat. Trebuia să ieșim pe poarta muzeului. Dacă era încuiată, eram pierduți. Ne-am întors din drum înfruntînd valurile de insecte, care acum erau vioaie și agresive. Era limpede că nu mai roiau la întîmplare, ci se îndreptau toate împotriva noastră: scorpionii își înfigeau ghimpii cozii în pielea pantofilor noștri, fluturii ne izbeau peste față ca să ne amețească, furnici roșii începuseră să ni se cațere pe picioare. La parter, toate animalele, acum răgînd, mugind și fornăind și chițcăind și lătrînd, se îndreptau asupra noastră, ca un zid de colți și coarne ascuțite. Eram izgoniți. Abia am nimerit poarta muzeului. Ni s-a părut o veșnicie pînă am deschis-o și ne-am strecurat în aerul răcoros al nopții de-afară. Cînd am trîntit-o apoi în urma noastră, am auzit ca un cutremur valul de animale, păsări, reptile, insecte izbindu-se de ușa grea, ferecată. Am coborît treptele la intrare. Piața Victoriei, luminată slab de cîteva becuri portocalii, era pustie. Doar foarte departe se zărea un milițian mergînd încet, plictisit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
