Interviu cu regizorul iranian Oktay Baraheni: „Războiul și violența din artă provin din viața reală"

Să vă spun cum am ajuns la regizorul iranian Oktay Baraheni.

Tiff, Cluj, căldură mare. Ieșeam din hotelul unde eram cazată și, împreună cu prietenii Diana Popescu și Dragoș Vasile, intram în cinematograful Victoria, urmând să vedem filmul „The Old Bachelor”, „Bătrânul burlac”, scris și regizat de Oktay Baraheni. 192 de minute. „Enorm”- ne-am zis. Dar, pentru că aveam un Inspiratiff abia la ora 4 după amiază și era doar 12 la prânz, ne-am spus că nu e nicio problemă și, că, în fond, dacă nu ne va plăcea, vom ieși din sală.

Nu numai că nu am ieșit, dar, de la primul cadru, la ultimul, am rămas lipiți de scaune. La finalul filmului am ieșit cu o senzație de rău, de greață. Aveam fața amorțită, gura uscată, mâinile îmi tremurau și plângeam fără să-mi dau seama că plâng. Am avut nevoie de îngrijiri aproape medicale… Mi-am revenit cu greu și am reușit cu chiu cu vai să moderez Inspiratiff din Lounge-ul din Piața Unirii, invitat fiindu-mi Bogdan Dumitrache.

Revenind la film, cum să zic… eu cred că l-am văzut pe Satana însuși! Adică un tată tiranic, interpretat magistral de Hassan Pourshirazi, care a luat și Premiul pentru Interpretare- motivația juriului fiind că „actorul s-a aruncat fără vreo teamă sau rușine într-o interpretare viscerală a unui personaj care întruchipează răul absolut în toată compexitatea sa”.

O familie formată din 3 personaje, acest tată și fii lui, o casă mizeră, o ură groasă și o crimă sinistră. Un eșec al iubirii și un regal al ticăloșiei și al răului într-un joc actoricesc de mare clasă.

Părerile au fost împărțite: unii au zis că filmul s-a terminat într-o baie de sânge care nu era necesară, transformându-l astfel dintr-o dramă, într-un horror, alții, ca mine, au spus că filmul este, cap-coadă, așa cum trebuie, și că finalul de iad în care cei trei își cer socoteală unii altora și decontează totul într-o mare de durere și suferință a fost bine structurat. Filmul se bazează pe cele 300 de cazuri, pe care Oktay Baraheni le-a adunat din realitatea iraniană, de ucidere a taților de către fii sau a fiilor de către tați.

Nici nu contează. Contează doar că, după film, i-am scris regizorului pe Instagram și, din vorbă în vorbă, am obținut un interviu.

Oktay Baraheni provine dintr-o familie de artiști, tatăl său, Reza Baraheni, a fost scriitor și intelectual de mare valoare, torturat și interzis în Iran și înainte și după Revoluția Islamică. A făcut parte din cei 134 de intelectuali care au semnat o petiție prin care protestau și cereau libertatea de exprimare.

- Cum ați ajuns să faceți filme?

Am crescut într-o familie de artiști. Tata a fost un foarte cunoscut scriitor iranian, Reza Baraheni. Scrierile sale literare au fost traduse în zeci de limbi pe tot mapamondul și a fost unul dintre intelectualii care mi-au influențat viața. Mama mea este și ea o artistă, a fost actriță cu mulți ani în urmă, o femeie foarte frumoasă care a câștigat, la 19 ani, pe când era studentă la Universitate, Marele Premiu în cadrul concursului Miss Iran.

A devenit apoi un profesor universitar foarte cunoscut în Iran, predând literatură engleză, ca și tatăl meu. Familia mea a fost printre primele din Iran care au avut o video-consolă, chiar și atunci când, în Republica Islamică Iran, aceste aparate erau interzise. Ne uitam la filme în timpul nopții și conectaserăm, printr-o instalație de fire improvizată, și niște vecini la aparatul nostru. Îmi aduc aminte că alergam la ei să le spun să-și deschidă televizorul atunci când dădeam drumul la vreun film.

M-au influențat foarte mult prietenii tatălui meu, precum Abbas Kiarostami sau Dariush Mehrjoe. Obișnuiam să avem întâlniri de familie cu oameni de cinema, așa că iubirea pentru film mi s-a inoculat încă de mic.

În 2000 a trebuit să fugim din Iran din cauza asasinatelor în serie ale scriitorilor. Tata se afla și el pe lista neagră. Părinții mei au fost printre cei 134 de scriitori care au semnat o petiție împotriva cenzurii din Iran și au cerut libertatea de exprimare. Eu aveam atunci în jur de 20 de ani. Familia mea nu s-a mai întors în Iran, însă eu am decis să mă întorc acasă pentru că voiam să devin regizor iranian

- Și cum ați fost educat în copilărie?

În primul rând am fost un cititor avid și asta pentru că tatăl meu m-a obligat să citesc 50 de pagini în fiecare zi aproape toată copilăria mea. Când am ajuns în Canada am continuat studiile și am învățat să fac film la York University din Toronto. Familia mea nu s-a mai întors în Iran, însă eu am decis să mă întorc acasă pentru că voiam să devin regizor iranian.

După ce m-am întors în Iran cu o diplomă în film, a trebuit să obțin permisiunea din partea Ministerului Culturii și Orientării din Iran pentru a face film. Mi-au fost respinse primele două scenarii, dar a treia oară, după 8 ani de așteptare, am obținut permisiunea pentru primul lungmetraj, Bridge of Sleep, în 2016.

- Povestea din The Old Bachelor este adevărată? Și de ce această poveste? De unde provine ea?

The Old Bachelor nu e o povestea adevărată, deși sâmburele ei este real. Se bazează pe cele peste 300 de cazuri din Iran pe care le-am adunat anii aceștia din presă, despre tați uciși de fiii lor sau viceversa. Când eram aproape gata să termin scenariul, am aflat o veste îngrozitoare. În 2020, unul dintre colegii noștri din industria cinematografică, realizator de documentare în Teheran, a fost ucis de tatăl său care îl ura pentru că avea senzația că relațiile sale cu studenții erau „prea deschise”. Și-a otrăvit fiul și i-a mutilat corpul cu un topor. Și ghiciți cine l-a ajutat să scape de cadavrul propriului său fiu. Mama!

A fost un șoc pentru toată cinematografia iraniană. Eu nu l-am cunoscut pe Babak Khorramdin până la moartea sa, dar vestea dispariției sale, mai ales a modului în care ea a avut loc, a zguduit întreaga lume a filmului, iar mie mi-a transmis un mesaj puternic. În sfârșit, după 5 ani de scris și rescris această poveste dificilă, acum știam sigur că am o bază reală pentru conceptul ei. Ulterior, am început să fac filmul.

„Mă pot descrie, de fapt, ca un cineast freudian”. 

- Cât timp v-a luat să scrieți și să faceți acest film?

Scrisesem draftul cu 5 ani înainte de acest eveniment. Citisem, la 20 de ani, „Frații Karamazov” care mi-a influențat studiile legate de patriarhat. După ce le-am terminat, am recitit cartea. Am învățat despre complexe sufletești și natura umană și l-am aprofundat pe Freud. Mă pot descrie, de fapt, ca un cineast freudian. Revenind la Dostoievski, l-am avut în minte când am creat primul meu lungmetraj bazat pe crimă și pedeapsă. Și în acest caz, avem atât de multe în comun cu privire la concept.

Am avut, la un moment dat, mai ales în timpul dansului în care tatăl sărbătorea în fața prietenilor victoria de a se fi culcat cu femeia pe care o dorea, impresia că îl văd pe Satana însuși! Cine este acest mare actor care a jucat atât de bine?

Hassan Pourshirazi e un actor cu o experință de 40 de ani. Îl văzusem în filmul lui Dariush Mehrjoe, Mom’s Guest (2004) unde i-am remarcat talentul. Mi-au plăcut foarte mult aparițiile sale, dar și aspectul fizic. Nu a avut niciodată șansa de a obține un rol principal într-un film.

Eu lucrasem timp de 6 ani la personajul tiranic, tatăl abuziv din filmul meu, și știam fiecare detaliu despre el. Dar aveam nevoie de un actor care să poată livra toate atributele necesare acestui rol și el a fost în mintea mea încă de la început. După 3 ani de lucru la scenariu, i-am trimis o versiune, iar el a așteptat încă 3 ani până când am obținut toate lucrurile de care aveam nevoie pentru a începe filmările propriu-zise care au fost extrem de dificile…

A fost foarte greu să-l creăm pe acest Satan! Ne-a ajutat faptul că o parte din rădăcinile pe care am construit personajul provin din baza literară a filmului, iar Hassan era familiarizat cu literatura, pentru că a studiat teatru și literatură.

Aveam în minte fiecare detaliu al rolului, chiar și accentul și pronunția pentru fiecare replică. Fără Hassan nu aș fi putut să fac acest film. A fost capabil să interpreteze absolut orice în fața camerei de filmat.

Eu mi-am făcut studiile despre actorie pe baza metodei lui Judith Weston, în care fiecare interpretare, pentru fiecare personaj, își are rădăcinile în lumea interioară a personajului, iar un bun regizor trebuie să traducă totul în detaliu pentru actor. Astfel, fiecare își cunoaște starea de spirit în momentul adevărului și cred că asta a funcționat foarte bine pentru mine.

Filmul este rupt în două. Este și dramă și thriller. De ce ați apăsat atât de tare pe toate butoanele la final? Am văzut și sânge, și groază, și coarne, și ură în cea mai pură formă a sa. De ce au fost necesare toate acestea?

Văd sânge peste tot în artă. De la piesele de teatru grecești până la picturile lui Caravaggio și Gentileschi sau la sculpturile lui Bernini. De la romanele rusești și piesele lui Shakespeare până la Hitchcock și chiar și astăzi la Tarantino și Scorsese, și la Kurosawa și Mizoguchi, dacă vorbim despre istoria cinematografică a Japoniei sau la Kim Ki Dock din Coreea.

Există violență peste tot în artă. De asemenea, știrile arată sânge și ură peste tot. Războiul și violența din artă provin din viața reală. În acest caz, am avut responsabilitatea de a pune subtext fiecărui detaliu în fața ochilor spectatorilor. Am urmărit sistemul cauză-efect într-un lanț de acțiuni-reacții pentru personaje. Am adăugat un cod moral la fiecare detaliu al luptei în ultima parte. Am învățat din cinematografie că oamenii vor să vadă pe ecran nevăzutul și să audă nerostitul.

În zilele noastre sunt atât de multe cerințe sociale de la artă. Instituțiile sociale și investitorii vor ca filmele să livreze societății fericire și speranță.

Filmul este fără speranță. Asta îl face un film bun? Există o vorbă care spune că un film poate fi numit bun doar dacă conține un sâmbure de speranță. Nu pot spune că The Old Bachelor are așa ceva.

Sunt împotriva speranței obligatorii la sfârșitul filmelor în zilele noastre, în special în Europa. Cred că departamentele financiare și apărătorii moralității din societate vor să existe speranță în orice. Dar asta depinde de originea poveștii, de narațiune și de intriga filmului. În zilele noastre sunt atât de multe cerințe sociale de la artă. Instituțiile sociale și investitorii vor ca filmele să livreze societății fericire și speranță.

Așa se face că, de cele mai multe ori, când vizionăm filme europene din zilele noastre, putem ghici finalul încă de la început. Desigur, există și excepții, de exemplu, Jacques Audiard sau Ruben Oustland care preferă, ca și mine, un alt tip de final pentru filmele lor.

Însă în majoritatea cazurilor vedem un comportament stereotip cu privire la final. Arta și cinematografia nu au nicio responsabilitate în livrarea de speranță și bunătate. Cred că instituțiile sociale au distrus arta. Au primit bani și vor ca filmele să modeleze societatea în același mod în care au ele nevoie să se întâmple.

Eu nu am nicio responsabilitate în asta și o văd și ca pe o metodă de cenzură. Văd ura în Shakespeare, în atât de multe piese scrise de el. Othello, Macbeth, Hamlet. Știm cum se termină!

Arta este ca știința pentru mine. Fiecare film este un experiment, iar artistul este, pentru mine, ca un chimist sau un fizician.

Violența și ura sunt prezente peste tot, și în artă, și în intriga noastră din acest film în care punem omul (personajul) sub o mare presiune, iar spectatorul știe că aceasta este o încercare care vine din viața reală.

Avem atât de mulți fii uciși de tații lor în istoria Orientului, în special în Orientul Mijlociu.

Citiți întregul material pe cristinastanciulescu.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp