Filmul „Trei kilometri până la capătul lumii” a avut premiera la Cannes și sala a aplaudat minute în șir. De ce este asta așa de important? Pentru că e o sală severă, unde pe 2300 de locuri stau oamenii care fac parte din istoria cinemaului, care sunt cunoscători și vigilenți, un public care nu poate fi păcălit și care se ridică cu sutele și pleacă sau huiduie, dacă filmul nu place.
Nu a fost cazul la pelicula regizată de Emanuel Pârvu și produsă de Miruna Berescu prin casa de producție FaMart. Filmul a primit cronici excelente, Peter Bradshaw de la The Guardian notându-l cu 4 stele din 5.
L-am sunat pe regizor a doua zi după premieră, în timp ce-și făcea bagajele, pregătit să se întoarcă acasă.
„Trei kilometri până la capătul lumii” a fost selectat în competiția oficială a acestei ediții, a 77-a, care se va încheia pe 25 mai. În rolurile principale joacă Ciprian Chiujdea (debut pe marele ecran), Bogdan Dumitrache, Laura Vasiliu, Ingrid Micu- Berescu, Valeriu Andriuță. Scenariul filmului „Trei kilometri până la capătul lumii” este semnat de Emanuel Pârvu şi Miruna Berescu, imaginea de Silviu Stavilă, montajul de Mircea Olteanu, iar scenografia şi costumele sunt realizate de Bogdan Ionescu.
Filmul este cel de al treilea lungmetraj semnat de Emanuel Pârvu, după debutul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” care a primit două premii la Festivalul de Film de la Sarajevo în 2018 pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun actor principal (Şerban Pavlu) şi lungmetrajul „Marocco”, selectat la Festivalul de la San Sebastian 2021.
Emanuel Pârvu și Miruna Berescu
Emanuel Pârvu, cum se simte succesul? Ce gust are?
Ah, mi-e greu să încasez cuvinte ca acesta… „succes”… Nu-mi dau seama dacă se simte sau cum se simte și mie mi-e teamă să mă gândesc la acest lucru, pentru că tot ce s-a întâmplat acum la Cannes a depășit cu mult așteptările și visurile mele… Și nu mă pot raporta la ce se întâmplă decât cu smerenie și îi mulțumesc lui Dumnezeu, rugându-l să merg mai departe cu liniște…
Cum adică? Felul în care a fost primit filmul a fost o surpriză?
În sala de la Cannes e toată istoria cinemaului. Sunt acolo 2000 de persoane cel puțin și oamenii nu au nicio jenă să plece sau să huiduie dacă filmul nu le place, e un public foarte server și cu standarde extrem de ridicate, care nu acceptă nicio păcăleală pe ecran. Nu-i duci cu zăhărelul… Și nu pot spune că m-am așteptat să fie primit într-un anume fel! Cine spune că se așteaptă ca filmul lui să fie primit bine, bravo lui, eu nu pot spune asta.
Am reușit să nu-mi rup degetele, le-am măcinat pe tot parcursul proiecției, mi-am distrus mâinile
Și care a fost cea mai mare emoție a acestor zile? Această sală?
Da, reacția sălii, da. Am reușit să nu-mi rup degetele, le-am măcinat pe tot parcursul proiecției, mi-am distrus mâinile… Sala are 2300 de locuri și au fost proiecții la care au plecat cu sutele… Nu e o sală ușoară, pretențiile sunt extrem de ridicate și am avut o foarte mare spaimă pentru proiecția asta, pentru că toată lumea o respira fotogramă cu fotogramă…
Povestea din film are legătură cu subiectul în „trend” azi în toată lumea: diversitatea, acceptarea, toleranța… Credeți că și asta a contat?
Eu nu fac filme „în trend”. Nu îmi doresc asta și nici nu am făcut-o până acum. Este al treilea film al meu despre o relație dintre părinți și copii. Faptul că sunt întrebări care se nasc sau că iubirea poate deveni condiționată- acestea sunt lucrurile la care mă gândesc cu spaimă! Și eu și Miruna (Berescu- producătorul filmului) privim lucrurile dintr-o dublă perspectivă: cea de copii ai părinților noștri și de părinți ai copiilor noștri. Și ne gândim tot timpul la cum este de fapt această relație, ce se întâmplă, cum poți proteja, cum poți iubi, ce se întâmplă dacă copilul nu face ce ți-ai dori tu să facă? Sunt multe lucruri la care mă pot gândi, nu mă interesează, așadar, să fac filme în trend…
Da, este al treilea film despre relațiile dintre părinți și copii pe care l-ați făcut. Sunt acestea cele mai importante?
Cred că este cea mai puternică formă de iubire! Nu cred că e vreo altă legătură mai puternică decât cea dintre părinte și copil.
Am fost numit în presa din România „regizorul dedicat problemelor sociale”
Se vorbește la Cannes din nou despre „filmul românesc” ca despre o categorie în sine de filme… Avem noi ceva special, românii, filmul românesc, aduce el ceva la Cannes de s-a creat aproape un atribut?
Au existat români și înainte de Revoluție, și după, care au deschis un drum: a fost Liviu Ciulei, Mircea Mureșan, Gopo… După revoluție a fost Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie și noul val de după 2000 cu Mungiu, Puiu Porumboiu, care au dat lucrurile peste cap și lor trebuie să le mulțumim că România este privită așa, pentru că ei au fost cei care au bătut la ușile astea și au schimbat paradigme.
Și vă alăturați acestei liste…
Mă bucur că sunt alături de ei, e ceva foarte important, nu m-am gândit că se va întâmpla asta… Este o onoare…
Acum filmul este un organism viu, independent, are drumul lui… Cum se prefigurează el?
Asta ne pot spune agenții de vânzări ai filmului. Dar sigur urmează premiera în România care va avea loc la Cluj, la Tiff, apoi proiecția de la Festivalul Anonimul… Și mai vedem, din aproape în aproape…
Eu cred că mergem în direcția bună, dar cu o viteză prea mică
Aș vrea să vorbim despre Adi, personajul principal din film. Un adolescent de 17 ani surprins sărutând un bărbat. Un tânăr gay. Acest personaj este martorul tuturor reacțiilor celor din jur, mai cu seamă al celor din familie, dar și o țintă a acestor reacții. Cum l-ați văzut dvs pe Adi?
Am fost numit în presa din România „regizorul dedicat problemelor sociale”. Am făcut filme cu copii din orfelinate, deși am crescut într-o familie frumoasă și completă.
Eu am povestit lucrurile din perspectiva mea, nu aș îndrăzni vreodată să mă apropii de sufletele unor oameni care au crescut în orfelinat sau care vin dintr-o condiție minoritară.
În schimb știu bine, dar foarte bine, postura mea privilegiată din această societate din care fac parte. Aici mi-aș dori să schimb niște lucruri, aici aș vrea eu să trag niște semnale de alarmă. Eu am o fată de 14 ani, Miruna are o fată de 17 ani… Ne interesează în ce fel de societate vor trăi acești copii. N-am vrea să primească un pumn în gură dacă au o altă părere față de majoritatea…
Vorbim despre publicul din România, o țară care nu mai stă atât de rău la capitolul acceptare, toleranță…
Nu mai stă atât de rău, dar nu stă nici atât de bine… că nu mai departe de acum vreo două luni a ieșit la televizor un preot care a zis că, dacă violatorul primește 4 ani de pușcărie, să primească și victima vreo 4 luni, că doar n-o fi fost violată chiar degeaba, așa!… Vă aduceți aminte, da? Așa că eu cred că mergem în direcția bună, da, dar cu o viteză prea mică.
Mă întorc la covorul roșu. Cum a fost experiența? V-am văzut în imagini, erați luminos și fericit împreună cu toată echipa…
Hm… Ați fost vreodată în spațiu?
Nu… Nu încă :)
Ei bine, este ca și cum aș descrie cuiva care nu a fost în spațiu, cum este experiența de a fi în spațiu. Nu am cuvinte. A fost unic, e greu de descris. Sunt sărac în exprimare în acest caz…
Putem discuta despre culoarea cerului, și fiecare să aibă o părere despre aceasta, fiecare s-o vadă altfel, diferit. Și dacă spun că e albastră, altul poate să vină și să spună că e neagră. E discutabil. Dar dacă eu spun „mi-e frig” sau „mi-e foame” asta nu poate fi discutabil. Lucrurile care vin din interior, din emoție, nu pot fi discutabile. Nu poate nimeni să vină și să spună că nu-i așa, nu ți-e frig, nu ți-e foame…
Trăim o perioadă în care există o inflație de povești derulate pe ecrane mai mari sau mai mici, pe canale de streaming sau la cinema. Scoți telefonul din buzunar și poți vedea ceva oricând pe Netflix, sau Max, Disney…
Aș suferi groaznic. Adică dacă filmul ăsta ar fi văzut pe telefon, ar fi îngrozitor… Nu ai de ce să vezi vreodată pe ecranul unui telefon un film gândit pentru marele ecran! Nu, nu, nu… E foarte dureros pentru cineva care își gândește filmele pe un ecran mare să-și vadă produsul pe un ecran de mobil…
Ce mai poate schimba azi un film?
Nu lumea, lumea nu o va schimba. Dar va putea să ridice întrebări și va da posibilitatea unui dialog. E foarte important să poți vorbi. Nu cred că băgatul lucrurilor sub preș ne va duce vreodată la progres.
Cum se transformă o iubire necondiționată, cum e cea a unui părinte față de copilul lui, într-una condiționată?
Doar prin lucruri prin care nu le poate el înțelege, creierul lui nu le poate asimila.
Și acesta ar fi un păcat? O greșeală?
Nu-mi dau seama dacă părintele poate fi acuzat că ceva este peste universul lui, tocmai de aia vorbim despre necondiționare. Adică nu înțelegi, so what?
Dar nu-l poți acuza că nu înțelege. Există diferite niveluri de înțelegere, diferite etape culturale, sociale, astea toate sunt lucruri condiționate de context, de educație, de starea societății, de o grămadă de lucruri care pot fi luate în discuție.
Dar iubirea nu intră în această discuție, chiar dacă înțelegi, chiar dacă nu înțelegi. Noi putem discuta despre culoarea cerului, și fiecare să aibă o părere despre aceasta, fiecare s-o vadă altfel, diferit.
Și, dacă spun că e albastră, altul poate să vină și să spună că e neagră. E discutabil. Dar dacă eu spun „mi-e frig” sau „mi-e foame” asta nu poate fi discutabil. Lucrurile care vin din interior, din emoție, astea nu sunt discutabile. Nu poate nimeni să vină și să spună că nu-i așa, nu ți-e frig, nu ți-e foame…
Deci filmul „La trei kilometri până la capătul lumii” ne transmite că putem învăța în fiecare zi să iubim?
Nu, nu cred că sunt în postura de a explica cuiva cum stă treaba cu viața lui, cu iubirea… Eu spun doar o poveste care poate ridica niște întrebări despre noi înșine. Nu vorbim despre estetica culorilor, „ia uite ce urât ești îmbrăcat”. Nu! Pun doar o oglindă în fața ta și te întreb dacă îți place cum arăți, e mai direct așa….
Cronicile internaționale ce spun?
Peter Bradsahw de la The Guardian a dat filmului 4 stele din 5, avem reacții mici de la presa de peste ocean, acolo se crede că filmele trebuie să fie politically correct, ceea ce pe mine nu mă interesează să fac… Presa europeană, care are alte repere estetice, publicațiile foarte mari, de la The Guardian, la Le Figaro, au avut cronici cu mult peste așteptările noastre, ale tuturor.
Credits: Festival de Cannes
Citiți mai mult pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.