Reforma reală presupune încredere în competență, nu suspiciune sistemică. Tăierile domnului Ilie Bolojan riscă să lase în urmă doar frică și resentimente

foto Profimedia 

Nu mi-aș permite să îi dau sfaturi de management organizațional domnului premier Ilie Bolojan în ceea ce privește reorganizarea administrației publice centrale, dar părerea mea este că o abordare simplistă, bazată pe comparații cantitative fără o analiză detaliată, riscă adesea să conducă la concluzii eronate și reforme ineficiente. Pot înțelege însă, până la un punct, caracterul populist al unor afirmații, în contextul economic actual.

De exemplu, comparația recentă făcută de domnul Ilie Bolojan între numărul angajaților Direcției de Protocol a Guvernului - 30 de persoane - și cel de la Administrația prezidențială - 9 persoane – pare, la prima vedere, o dovadă clară a unei supradimensionări. Însă, această simplificare ignoră rolurile distincte și atribuțiile diferite ale celor două instituții: Guvernul și Administrația Prezidențială au misiuni diferite, relații externe și interne cu grad diferit de complexitate și implicare protocolară. Nu doar în România, ci și în multe alte state membre ale Uniunii Europene, diferențele în structura și mărimea echipelor de protocol reflectă aceste particularități, precum și tradiții instituționale ce țin de istorie, organizare administrativă și rol politic.

Lucrez în Comunicare și Public Affairs de aproape 22 de ani și recunosc importanța unui discurs clar și accesibil pentru a capta atenția publicului și a legitima deciziile politice. Cu toate acestea, experiența mea atât în mediul privat, cât și în administrația publică centrală m-a învățat, printre altele, că reformele adevărate necesită o înțelegere profundă a complexității sistemelor instituționale, a rolurilor diferitelor structuri și a impactului pe termen lung asupra funcționalității acestora. Din mediul privat, știu cât de importante sunt optimizarea proceselor și indicatorii clari de performanță. Din sectorul public, am văzut complexitatea reală a funcționării instituțiilor. Iar tocmai această dublă experiență mă face să privesc cu reținere soluțiile simpliste.

Gândirea premierului Ilie Bolojan, în intenția sa de a reduce birocrația și a eficientiza administrația publică, are o logică aparent sănătoasă: eliminarea redundanței, reducerea costurilor și responsabilizarea personalului. Totuși, există mai multe probleme în acest raționament și în abordarea sa. Nu sunt avocatul nimănui „pe persoană fizică”. Nici măcar al meu. Scriu aceste rânduri pentru că pledez pentru o reformă reală, nu pentru o retorică superficială.

Reforma reală presupune depolitizarea administrației, evaluarea competențelor, management strategic al resurselor umane, nu doar „tăieri de posturi” sau comparații între instituții. Un audit extern independent pe funcții, nu pe persoane, un sistem clar de evaluare a performanței instituționale, o strategie coerentă de digitalizare și de interoperabilitate între instituții, planuri de recalificare sau mobilitate internă pentru angajații din posturi redundante. Oferirea unor soluții simpliste și riscante, bazate pe comparații inadecvate și pe o retorică populistă, poate afecta nu doar moralul funcționarilor, ci și calitatea serviciului public. Nu că am fi sensibili — am văzut, auzit și citit prea multe în ultimii ani. De aceea știu că o reformă administrativă profundă are nevoie de criterii obiective, viziune sistemică și leadership responsabil, nu doar de dat cu rigla peste degete.

Formularea „fiecare angajat în plus înseamnă mai puține trotuare” este un exemplu de retorică populistă, care caută reacții emoționale în public, dar nu propune soluții reale. Astfel de declarații riscă demonizarea corpului funcționăresc, ceea ce subminează încrederea în administrație și în liderii acesteia. Printre funcționari se numără și cei de carieră, majoritari, adică profesioniști esențiali pentru continuitatea și profesionalismul administrației publice, care nu sunt numiți politic și nu pot fi demiși arbitrar. Aceștia gestionează procese administrative complexe și contribuie la implementarea eficientă a politicilor publice. Spre deosebire de personalul contractual, funcționarii de carieră asigură stabilitate instituțională și respectarea principiilor de etică și transparență. Reducerea nejustificată a numărului acestora poate duce la pierderea expertizei, la creșterea riscurilor de corupție și la scăderea calității serviciilor publice.

Declarațiile domnului Ilie Bolojan, potrivit cărora angajaților din Guvern „le e greu să explice la ce lucrează” sau, în cazul profesorilor, că „nu este o tragedie să predai 20 de ore”, trădează o atitudine reducționistă. Ele sugerează că, în lipsa unui „output” vizibil, activitatea nu ar avea valoare. Dar munca administrativă, de documentare, redactare, coordonare internă sau suport logistic, este adesea invizibilă, dar esențială pentru funcționarea instituțiilor. Faptul că o activitate nu este vizibilă nu îi diminuează importanța — dimpotrivă, tocmai discreția ei îi poate confirma rolul esențial. Așa cum se întâmplă în domeniul Protocolului, unde fiecare detaliu nevăzut contribuie la reușita întregului eveniment.

Această atitudine de tip „tăiem și vedem ce rămâne” poate părea eficientă pe termen scurt și poate chiar să genereze simpatie publică. Dar, în realitate, riscă să submineze cultura instituțională și să creeze resentimente în rândul profesioniștilor onești care susțin zilnic sistemul administrativ. Reforma nu este un act de voință unilaterală, ci un proces care presupune empatie instituțională, participare și asumare colectivă. Evaluarea trebuie să se facă pe criterii funcționale și calitative, nu pe percepții sau comparații cantitative grosiere.

În Germania, de exemplu, Serviciul de Protocol al Guvernului federal numără aproximativ 35-40 de persoane. Aceștia gestionează activități zilnice complexe: vizite oficiale, întâlniri internaționale, suport pentru miniștri și demnitari, coordonarea cu ministerele și reprezentanțele diplomatice. Protocolul Președinției este mai restrâns numeric, concentrat pe activitățile ceremoniale și protocolul diplomatic. Aceeași situație se regăsește în Franța sau Marea Britanie. Este firesc: Guvernul, prin natura activităților sale zilnice, are nevoie de mai mult suport decât Administrația Prezidențială. În state precum Olanda sau Danemarca, administrația publică funcționează cu sisteme digitale avansate și KPI-uri (indicatori de performanță) clare, care permit monitorizarea productivității individuale și colective. Aceste sisteme reduc percepția inechității și sporesc implicarea personalului. Sigur, aceste modele nu sunt perfect replicabile, dar pot oferi principii utile pentru o reformă cu sens.

Premierul întreabă: „Credeți că acei colegi sunt motivați când văd că alții sunt relaxați?” — și da, frustrarea generată de lipsa echității este reală. Dar motivația nu se construiește prin frică, nici prin epurări simbolice. Se construiește prin reguli clare, prin lideri care știu să inspire, nu doar să taie, și prin sisteme de evaluare care diferențiază performanța reală de simpla prezență. Nu combat ideea de responsabilizare, dimpotrivă, este esențială. Dar aceasta nu se obține cu instrumente brute. Nu poți cere loialitate profesională într-un climat în care munca e privită ca un privilegiu temporar și arbitrariul ca normă. Adevărata eficiență nu vine din reducerea de posturi, ci din transformarea culturii organizaționale. Iar această transformare începe cu un tip de leadership care vede mai departe decât cifrele dintr-un Excel. Reforma reală înseamnă încredere în competență, nu suspiciune sistemică. Altfel, nu facem decât să înlocuim o birocrație anchilozată cu o administrație în care se lucrează din frică — și nimic durabil nu se clădește din frică.

Iar dacă ar fi să ne luăm după logica domnului premier, Ilie Bolojan - în care cine nu produce un rezultat imediat și cuantificabil este „relaxat” sau „inutil” — am putea și noi, cu același simplism, să ne întrebăm: Ce rămâne, în fapt, dintr-un mandat în care eficiența pare definită exclusiv prin suprimare și reducere, nu prin construcție, consolidare sau viziune pe termen lung? Desigur, întrebarea e retorică. Dacă ni se cere să acceptăm o judecată simplistă, bazată strict pe „eficiența contabilizabilă”, avem tot dreptul să întrebăm: pe ce criterii? Cu ce metodologie? Ce evaluări de impact susțin aceste concluzii? Sau ne mulțumim cu impresii și lozinci? Pentru că, în realitate, valoarea unei instituții nu se vede în câte mailuri trimite, ci în tonul în care o face. Nu în câți oameni adună la o întâlnire, ci în ce rămâne după ce aceștia pleacă. Nu în câtă lume o vede, ci în felul în care e percepută de cei care chiar contează. Iar toate aceste lucruri, invizibile, fragile, imposibil de pus în statistici, sunt exact cele care construiesc reputația. Cu răbdare. Cu consecvență. Cu integritate.

Așa că întrebarea reală nu e dacă suntem vizibili. Ci dacă suntem relevanți.

Judecata globală pornind de la câteva exemple extreme e, de cele mai multe ori, un joc ieftin. Dacă am aplica aceeași metodă, pe dos, am putea răspunde cu o listă întreagă de stângăcii, decizii proaste sau gesturi vanitoase. Și ce-am obține? Un schimb steril de acuzații, în care fiecare își validează propriile prejudecăți. Rezultatul? Pierde instituția — transformată în teren de răfuieli. Pierde cetățeanul — orbit de polemică și lăsat fără soluții. Și, culmea, pierde chiar și cel care crede că a câștigat — pentru că aroganța nu convinge. Nu unește. Nu inspiră. Doar izolează.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp