Fără a demola în mod absolut meritele școlii românești, pentru că în fond și cei mai înverșunați și virulenți critici și reformatori de plesneală ai învățământului românesc uită că și ei sunt produșii definitivi ai școlii românești, putem considera că mesajul transmis de deja celebra elevă Iulia Cociuba, șefa de promoție de la Colegiul „Mihai Viteazul” din Ineu, cu ocazia absolvirii studiilor liceale, relevă adevăruri și realități care nu ar trebui ocolite. „Am avut parte de un sistem care ne-a învățat cum să fim superficiali și ipocriți [mai degrabă] decât să ne dezvoltăm etic și moral”, a afirmat eleva șefă de promoție. Aceste cuvinte pot fi puse pe seama unei impetuozități tinerești, nestăvilite și a unui teribilism juvenil, sau pot fi expresia unui năduf mărturisit fără rezerve de o tânără care a ajuns în final șefă de promoție cu doar 3 sutimi față de următoarea plasată.
Ne-am putea aminti că au existat precedente ale unui asemenea discurs în care s-au rostit adevăruri despre ipocrizia și delațiunea promovată cu bună știință în școli. În acest sens îmi vine în minte o secvență din filmul oscarizat „Parfum de femeie” în care colonelul Frank Slade, interpretat magistral de Al Pacino, îl apără pe tânărul elev Charlie Simms, interpretat de Chris O’Donell, în fața presiunii conducerii Colegiului Baird de a-l atrage într-o delațiune legată de o abatere disciplinară făcută de un grup de elevi, descendenți ai unor familii bogate care au sponsorizat consistent colegiul. Substituindu-se părinților lui Charlie, oameni simpli cu o situație materială modestă, colonelul Slade, orb, care a fost însoțit de acest elev ca ajutor într-o călătorie la New York, a rostit un discurs vituperant la adresa falselor valori promovate de școală, discurs rostit cu prilejul întrunirii comisiei disciplinare a școlii cu scopul pedepsirii elevilor. Această școală era celebră, deoarece aici s-au format președinți ai SUA, senatori, personalități ale vieții publice americane. Era așadar o școală prestigioasă, dar care, de această dată, încuraja ipocrizia, delațiunea și alte derapaje morale. „Nu știu cine a fost aici, William Howard Taft, William Jenning Bryand, William Tell, orișicine. Spiritul lor este mort dacă a existat vreodată vreunul. E dus. Voi construiți o barcă de turnători aici, un vas pentru șobolani. Și dacă credeți că îi pregătiți pe acești copii pentru bărbăție, să vă mai gândiți o dată, pentru că eu spun că ucideți spiritul pe care această instituție pretinde că-l inspiră”, afirma colonelul Slade. Este o lecție magnifică despre cinste, bărbăție, despre demnitate, despre abaterea școlii de la menirea ei, aceea de a forma caractere puternice și integritate deplină. Drumul ales de elevul Charlie de a nu fi turnător „este drumul cel bun. Este un drum clădit pe principii care conduc la caracter”, afirma colonelul Slade.
Cultivarea ipocriziei și delațiunii este uneori prezentă și în învățământul românesc. De exemplu, există un așa numit „buton roșu” la anumite universități, buton care se află în controlul exclusiv al conducerilor universităților, buton prin care se produc tot felul de delațiuni și turnătorii ale studenților despre profesori și despre alte situații, toate reclamate anonim de către aceștia. Se cultivă prin anonimat delațiunea perfectă, lașitatea și derapajele de caracter. Nu este permis a se înmagazina în cadrul școlilor ipocrizia, delațiunea, deoarece școlile ar trebui să fie rezervoare de moralitate care, pe lângă „fântânile din care curge înțelepciunea” vorba cronicarului, trebuie să cultive moralitatea și să formeze caractere. Îmi aduc aminte de interpretarea pe care a dat-o delațiunii regretatul Mitropolit Nicolae Corneanu al Banatului, într-o Pastorală de Sf. Paști, referindu-se la cea de a noua poruncă „să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”, afirmând cu deosebit curaj că delațiunea întrece, prin gravitatea ei, toate cele 10 porunci. Păcatul delațiunii este cu atât mai grav cu cât el se petrece în mod laș, în taină, în anonimat, spre deosebire de poruncile „să nu ucizi”, „să nu furi” care presupun un anumit curaj, o acțiune pe față chiar dacă faptele sunt producătoare de rău. Există, așadar, lecții peste timp și „fără de timp” ale umanității dintotdeauna în ceea ce privește ipocrizia și delațiunea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Delațiunea sau pâra se referă la lucruri adevărate, în principiu. Sigur, sună oribil și creștinește e de evitat. Dar când e vorba de democratizarea și asanarea unei societăți sau instituții? Să luăm, de exemplu, cazul fostului episcop Onilă. Nu a existat nicăieri pe traseu ceva ce se încadrează la delațiune? (Aici sau în alte cazuri de corupție dovedită și în cele din urmă anchetată și condamnată în justiție.) Trebuia să nu existe acel denunț? Răufăcătorul, oricare ar fi, trebuie lăsat să-și facă mendrele și nevinovații fără apărare să tacă și să nu intervină nimeni pentru salvarea lor și scoaterea la lumină a mârșăviilor de orice fel?
Butonul acela roșu nu e o problemă, atât timp cât cineva semnalează o stare de fapt negativă, temându-se să o facă pe față. E nevoie, bineînțeles, ca autoritatea care gestionează modul acesta de comunicare să fie în stare să facă diferența între ce e important și ce nu și, prin trierea pe care o face și deciziile luate, să descurajeze pâra ca mod de viață și micimea de caracter.
Jurnalismul de investigație și jurnalismul în general nu au de multe ori o formă de pâră la bază? Și totuși, numai un răuvoitor nu vede cât de mult contribuie ele zilnic la aflarea adevărului, la înfăptuirea justiției și - da - la schimbarea lucrurilor în bine în țară.