sursa foto: Inquam Photos
Costinești, 13 august. O dronă, un jandarm și un domn care avea concediu.
La ora 8 dimineața, un salvamar din Costinești a văzut ceva plutind lângă mal. Un fragment de dronă, în derivă, la vreo cincisprezece metri de stabilopozi. A scos oamenii din apă, a sunat la 112 și a așteptat să explodeze. N-a explodat. A venit valul și l-a depus pe dig, în bucăți, ca pe un colet livrat greșit de Marea Neagră.
Au venit militari, polițiști, jandarmi, oameni de la SRI. S-a întins bandă. S-a evacuat plaja. Și a venit, exact ca mareea, dialogul național:
„E frumos să nu ne lăsați să trecem la mare?”
Nu, domnule. Nu e frumos. Frumos e că v-au lăsat să vă întoarceți întregi acasă, fără să fiți expuși la vreun pericol în apă.
Dar asta a fost doar încălzirea. Momentul care avea să facă înconjurul internetului a venit imediat după. Un domn, cu socrii după el, i-a explicat unui jandarm cum stau lucrurile în țara asta. Că el personal, dacă vrea, îl dă afară de la job. Că nu știe cu cine stă de vorbă. Că polițistul e doar un puști. Că nu și-a găsit fraierul și că, dacă vrea, îi rupe banda. Iar când a fost oprit din înaintare: „Nu pune mâna pe mine”.
Admirabil. În treizeci de secunde, omul a scos pe masă absolut tot ce are un român pe post de autoritate: vârsta, pilele, statutul de cetățean, mușchii. Și le-a aruncat, pe toate, împotriva singurei autorități legale prezente la fața locului.
Să fim corecți: asta nu e revoltă civică. Revolta civică presupune un principiu. Aici nu a fost niciun principiu, a fost o audiție.
Fiindcă asta a fost, de fapt: o audiție. Bărbatul acela nu se certa cu Jandarmeria Română. Se certa cu toată lista de oameni în fața cărora tace, de ani de zile. Cu șeful care nu-l bagă în seamă. Cu banca. Cu doamna de la ghișeu. Cu socrii, care erau chiar acolo, în spate și care trebuiau să vadă, măcar o dată în viață, că băiatul lor de casă e cineva.
Și-a găsit, în sfârșit, adversarul perfect. Un om de douăzeci și ceva de ani, în uniformă, obligat prin lege să stea nemișcat și să încaseze. Singura persoană din România care n-avea voie să-i răspundă. Curajul se calibrează impecabil la noi: se manifestă exclusiv acolo unde e garantat că nu vine nici o reacție.
„Eu personal, dacă vreau, te dau afară de la job.” Traducere: n-am dat pe nimeni afară niciodată, dar mi-e frică de vreo cincisprezece ani că mă dă cineva pe mine. Fantezia asta nu se naște din putere. Se naște din exact opusul ei, ținut sub presiune până fierbe și scos la aer o dată pe an, în concediu, la mare, când în sfârșit găsești pe cineva mai mic decât tine.
Iar la noi gradul nu se citește pe umăr, se citește în ton. Cine ridică vocea primul, ăla e mai mare. Cine ridică vocea cu socrii de față e, practic, mare boss.
Ce nu s-a văzut de dincolo de bandă e partea cu adevărat interesantă: echipa de intervenție a apucat drona direct cu mâinile și a cărat-o printre stabilopozi, fără costume pirotehnice. Deci, în timp ce un cetățean liber își revendica dreptul constituțional la bălăceală, alți câțiva cetățeni cărau cu palmele goale un obiect ieșit dintr-un război.
Seara, ministrul interimar al Apărării a fost nevoit să iasă la televizor și să reamintească populației că e indicat să respecte ordinul oricărei autorități în uniformă, aflate la fața locului.
A trebuit spus. Cu voce tare. În 2026. Pe litoralul unei țări membre NATO, la câteva sute de kilometri de un război în care oamenii mor în trenuri de călători.
Până la urmă, s-a terminat bine. Verificările au arătat că drona nu avea încărcătură explozivă. Mulțimea s-a conformat, banda s-a strâns, marea a fost bifată, concediul a fost salvat.
A venit omul la mare să vadă marea. A plecat cu singurul lucru pe care și l-a dorit vreodată cu adevărat: cineva care n-avea voie să-i răspundă.
Drona n-avea încărcătură explozivă. Explozibilul era pe plajă, în șlapi și venise cu socrii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp




Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Îl va deranja poate doar că acestea au fost săpate prea aproape de zona lui de plajă. Și atunci îi va amenința desigur că-i dă afară de la job, dacă vrea..
C-așa-i românul. Când trupele noastre luptau la Cotul Donului, la Capșa, "onorabilii" citeau jurnalul cu șvarțul aburind pe masă. Lasă-i pe proști să moară.
Dar nu numai la români se fofilează unii.
Cu toată empatia pentru drama prin care trece poporul ucrainean, nu pot să nu observ cum la turneele de tenis sunt unii care n-au nicio treabă cu cei de pe front.
Flutură însă "patriotic" stegulețe galben/albastre, iar jucătoarele nu dau mâna cu rusoaicele și belarusele, bălmăjind ceva printre dinți. Și cam atât.
Păi patriotic ar fi să te implici, să te duci măcar cu ajutoare în zonele devastate de bombardamente, dacă nu poți face o pauză de la tenis ca să participi la îngrijirea răniților din spitalele de campanie. Dar vedem cum unii fug de înrolare iar alții au alte treburi.. Ca Trump cu războiul din Vietnam.
M-am enervat cu patrioții ăștia de mucava și era să uit de rock-ul de sâmbătă.
Multe s-au spus și se vor mai spune poate, despre Phoenix.
Emblematici pentru sound-ul trupei au fost desigur Kappl cu basul lui sofisficat și profund, sau Baniciu cu vocea lui care face toate paralele. Iar Ovidiu Lipan a ținut ritmul, cu o virilitate care făcea țăndări tobele, de unde și Țăndărică..
Dar peste toți a fost și rămâne Nicu Covaci, sufletul Phoenix, acea pasăre al cărei zbor s-a frânt odată cu al său.
Vă propun așadar un scurt interviu cu el, în care veți vedea că are ce povesti.
- "..de povești cu Nicu Covaci" :
https://www.youtube.com/watch?v=ZSLdPCegsiM
Interviul începe și se termină cu "Vremuri", de pe albumul cu același nume, din 1968. A fost primul lor album, cu Mony Bordeianu vocal, Bela Kamocsa la bas, Gunther Reininger la clape și Florin Dumitru la tobe.
A doua piesă din interviu este "Totuși sînt ca voi", de pe albumul cu același nume, din 1969. Continuă cu Mony Bordeianu, Kamocsa, Reininger, iar la tobe Pilu Ștefanovici și Dorel Vintilă Zaharia.
Mony Bordeianu avea să fugă în 1970 la bunica din America, după care-a început prigoana împotriva Phoenix.
Pe partea cu poze din finalul videoclipului e "Mamă, mamă", de pe "Meșterul Manole", din 1973, cu Kappl și Baniciu veniți în 1971.
Basul și vocea care aveau să schimbe definitiv sound-ul Phoenix.
- "Nunta", de pe "Cei ce ne-au dat nume" (1972), ca să cimentăm legătura cu folclorul a celor de la Phoenix. Se poate juca ușor, pe sub mână..
https://www.youtube.com/watch?v=p-O3xB09I1c
- "Muzică și muzichiie", de pe "Mugur de fluier" (1974), în care basul lui Kappl și vocea lui Baniciu chiar fac legea
https://www.youtube.com/watch?v=rHWIJE14FnA
- "Phoenix", de pe Canta(o)fabule (1975), o piesă definitorie pentru mixul între modernitate și inspirație din folclorul străbun, așa cum spunea Nicu Covaci în interviu.
https://www.youtube.com/watch?v=2kn1HC7xOJc
Și mai spunea Nicu Covaci că n-au luat locul 1 pe țară la brigăzi artistice, fiind acuzați de cosmopolitism, ei cântând câteva Shadows-uri..
Shadows era trupa din spatele lui Clif Richard, cel care a fost la Cerbul de Aur.
Punem și noi câteva, din 2009. Cam ăsta era stilul, cu băieții echipați toți cu Fender-uri.. :
- "Shadoogie"
https://www.youtube.com/watch?v=hw2tGAIiMNY
- "Dance On"
https://www.youtube.com/watch?v=Fg1LSLUXJVM
- "Wonderful Land"
https://www.youtube.com/watch?v=gFEpXWrqZ5g
- "Sleep Walk"
https://www.youtube.com/watch?v=XGW6UATblsY
- "Foot-Tapper"
https://www.youtube.com/watch?v=EK4g1aaIYkM
Și știți ceva, poate n-ar fi rău ca indivizi de asemenea speță să fie lăsați în apă, ba chiar încurajați să pună ei mâna pe asemenea obiecte. Să-și arate "bărbăția". Poate au norocul să fie și cu încărcătură explozivă și să și explodeze. Poate asta își doreau și socrii și consoarta. Aveau parte de un bine. N-ar fi fost nicio pagubă. Cateva exemple din astea și s-ar potoli idioții. Și chiar s-ar mai imputina numărul lor. Că prea s-au înmulțit.