Daniela este o prințesă. Și, ca orice prințesă, simțea și bobul de mazăre sub saltea, înainte de debutul bolii. Un bumbăcel mic și răsfățat. Când se lovea anunța pe toată lumea și o făcea foarte zgomotos. Când i-au pus branula la urgențe în Bacău nu a plâns, nu a tras mâna, nu a zis nici măcar „au”. Atunci nu am dat importanță acelui detaliu, dar era un prim semn a ce urma ea să ne arate apoi.
În primele zile de spitalizare, când o sunam și o întrebam dacă o doare, îmi arăta de fiecare dată degetul de unde înțepau ca să ia sânge și îmi spunea „buba”. Începutul a fost teribil de greu pentru ea. După câteva săptămâni începea să plângă doar dacă intra un medic sau o asistentă în salon. A avut o perioadă în care se trezea noaptea și plângea, inclusiv când era externată și eram toți împreună. Experiențele ei în spital au fost teribile, traumatizante. Am trăit și eu unele momente în telefon. Dar atunci când plângea prea tare, eu puteam să dau volumul mai încet. Cine îi putea reduce ei volumul suferinței?
Pe măsură ce tratamentele avansau, Daniela a început să ne arate în fiecare zi cât e de puternică. Suferea, se simțea rău în urma chimioterapiei, o dureau toate înțepăturile pe care medicii erau nevoiți să i le provoace. Dar când terminau tratamentele, când boala o slăbea un pic, nu rămânea tristă și nu se comporta ca un copil bolnav. Dimpotrivă - se juca, se bucura, făcea mofturi.
Deși la început nu am văzut asta, pe parcurs, după fiecare pas în tratament, am ajuns să avem convingerea că Daniela e din „oțel”. Și în cazul tuturor situațiilor pe care le-a depășit în aceste luni, de fiecare dată am observat un tipar repetitiv: apărea o problemă (o infecție sau starea de rău cauzată de chimio), era afectată o perioadă - o zi, două, trei - și apoi venea un moment în care trecea peste, în mod miraculos. Mici minuni le numesc eu pe aceste momente în care, deodată, Daniela părea să ne zică: „gata, a trecut greul, hai să vedem ce facem azi, cu ce ne jucăm”.
În tratamentul cancerului este absolut necesar ca totul să fie făcut fără întârziere și aplicat corect. Răspunsul la tratament, rezistența organismului, problemele ce pot apărea în urma chimioterapiei, toate acestea depășesc oarecum controlul științei medicale de azi. În cancer sunt foarte multe variabile ce nu pot fi controlate de medici. Fiecare caz e unic. Dar privind în urmă, în cazul Danielei, tot ce depășea controlul medicilor s-a așezat așa cum trebuie pentru ea. Dacă scoți protocolul pentru rabdomiosarcom și îl suprapui peste etapele de tratament făcute de ea, vezi că practic se suprapun perfect.
Nu știm acum care va fi drumul ei și minunile vin, într-adevăr, prin mâna oamenilor. Dar pentru noi, Daniela este o Minune. Nu avem nevoie să căutam dovezi ale unor minuni îndepărtate în timp. Suntem recunoscători pentru fiecare zi în care ea este lângă noi și îi vom rămâne alături oricare îi va fi drumul.
De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc. Vom vedea aici lucrurile din perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Andrei Bătrînu, profesor din Bacău, face naveta la București, unde soția este internată la Spitalul Marie Curie cu fiica lor, Daniela, diagnosticată cu o formă agresivă de cancer.
A început să împărtășească experiența lor oamenilor de la Dăruiește Viață, care i-au propus să-și spună povestea ca să-i ajute pe tații aflați în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri.
Puteți susține construcția Spitalul de Copii (#NoiFacemUnSpital) unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pe daruiesteviata.ro. Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.