În Bacău, am primit unele replici incredibil de dure din partea unor cadre medicale atunci, la început: “Dar voi stați de mult timp așa și nu ați venit la spital” , “Mai aveți copii?”, “O prietenă a avut și ea un copil bolnav care a murit, dar au făcut altul și e sănătos”, “Am mai dus copii morți la București”. Replici care în acele prime zile cădeau incredibil de greu asupra mea.
Experiențele mele legate de sistemul medical din Bacău erau foarte rele și, în baza lor, nu aveam cum să am așteptări. În 2005, de exemplu, tatăl meu a fost internat pe secția neurologie, iar în salon cu el era și un bătrân care suferise un atac cerebral și nu se putea mișca. Infirmierele doar îi puneau mâncarea și i-o luau de lângă pat, iar dacă nu l-ar fi hrănit alte persoane de pe salon, ar fi murit de foame în spital. Zece ani mai târziu, când am fost și eu internat pentru o intervenție chirurgicală minoră, mă uitam noaptea la gândacii de bucătărie care se urcau liniștiți pe lângă pat, pe secție. Iar apoi, în 2018, când am ajuns din nou în sala de operație pentru o intervenție în regim de urgență, medicul de gardă a venit să opereze în tricou și bermude.
În momentul în care anestezistul și-a exprimat o ușoară îngrijorare legată de tensiunea mea, replica sa a fost: “Dă-i măh drumul că nu are nimic”. Acestor experiențe directe li se adaugă tot ce vedem la televizor, toate știrile legate de lipsuri și toți miniștrii care mint zicând că avem tot ce ne trebuie și că putem sta liniștiți.
De aceea, în momentul în care am aflat de diagnosticul Danielei, dacă ar fi fost posibil, am fi plecat imediat din țară. Ne-au oprit însă viteza și progresul bolii, căci până am realizat cu ce ne vom lupta, ea nu mai putea fi transferată. Cu toate acestea, la Spitalul Marie Curie lucrurile nu sunt așa cum ne așteptam să fie. Un prim moment diferit a fost când l-am întrebat direct pe unul din medicii Danielei dacă e nevoie să facem plăți neoficiale, să “ajutăm”. Îl întrebam sincer și, oricât ar fi zis, încercam să obțin pentru că era vorba despre viața fetiței noastre. A fost poate singura dată când acel medic a lăsat un pic imaginea de intangibil la o parte și m-a rugat să îl cred că nu va fi nevoie. Și soția a încercat de câteva ori să ofere câte ceva infirmierelor, dar au refuzat-o.
Însă, gândul că ar fi mai bine să plecăm din țară nu m-a părăsit în primele luni. Foarte mulți cunoscuți mă sfătuiau să plec, iar eu eram de acord cu ei. I-am făcut Danielei pașaport, am contactat o fundație care să ne ajute cu strângeri de fonduri când va fi cazul, tratamentul rabdomiosarcomului depășește 100.000 euro în străinătate. Am învățat cum să procedez dacă va trebui să fac campanii, cum postez online, cum abordez firmele. Am aflat ce oameni de afaceri din Bacău au mai ajutat copii bolnavi și găsisem și un traseu până la ei. Dar, în paralel, de la o zi la alta, Daniela era un pic mai bine. Deciziile luate de medici erau de fiecare dată corecte și o ajutau. Problemele din timpul chimioterapiei erau nenumărate, însă de fiecare dată ea le depășea. Au existat și infecții, unele destul de dure (în urma unei cure a avut febră peste 39 și nu a mâncat nimic patru zile), dar în timp ce eu luptam în afară să pregătesc totul să plecăm, medicii Danielei luptau să o salveze. Iar despre medicii implicați în cazul Danielei auzeam doar lucruri bune. Că sunt excepționali, că sunt acolo pentru copii. Că, în cazurile în care realizează că terapia necesară nu e disponibilă în țară, ajută copiii să plece (vă dați seama cum sună asta, să îți zică medicul că e mai bine să pleci și să te ajute el cu aceste informații?).
La Spitalul Marie Curie e altceva. Acel loc este diferit de orice alt spital sau experiență avută de mine în România. În continuare este o clădire veche, masivă, gri. Dar în spate construiesc o clădire nouă, plină de culoare și speranță. Și în curând medicii de acolo vor avea tot ce e necesar ca Spitalul să devină un centru medical de renume la nivel internațional, nu doar pentru România. Nu este departe ziua în care și moldoveni, ucrainieni sau bulgari vor veni aici, așa cum azi mulți români pleacă în Italia, Germania sau Turcia ca să își salveze copiii. Mă gândesc uneori cum voi putea eu să relaționez cu sistemul medical când voi avea o problemă pe viitor, pentru că medicii de aici ne-au învățat “prost”: fără șpagă, dedicați și sinceri.
___
De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc. Vom vedea aici lucrurile din perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Andrei Bătrînu, profesor din Bacău, face naveta la București, unde soția este internată la Spitalul Marie Curie cu fiica lor, Daniela, diagnosticată cu o formă agresivă de cancer.
A început să împărtășească experiența lor oamenilor de la Dăruiește Viață, care i-au propus să-și spună povestea ca să-i ajute pe tații aflați în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Aceasta este pagina de jurnal 3, iar aici poți citi pagina 1 și pagina 2.
Puteți susține construcția Spitalul de Copii (#NoiFacemUnSpital) unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pe daruiesteviata.ro. Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.