Kontinental ‘25 review: Cine a tăcut când ar fi trebuit să zică ceva?

foto: captură KONTINENTAL '25 by Radu Jude | Trailer | Berlinale 2025

Luna iulie a fost pentru mine o scufundare lentă într-un loc unde totul se pierdea și nu mai înțelegeam nimic. O tristețe grea, dar cumva invizibilă pentru oricine altcineva. Un gol constant, gânduri risipite și o oboseală pe care nici somnul nu o mai alină. Ceva din mine s-a oprit. Și, cumva firesc, m-am gândit din nou la moarte. Nu ca o formă de dramatism, ci ca un subiect vechi, cunoscut, care tot apare din când în când.

Am crescut cu ea în jur. Prin familie, între prieteni, în povești lăsate în aer. A devenit aproape o constantă. Apare și dintr-odată ne amintim că trebuie să simțim ceva. Nu o privesc ca pe o tragedie în sine. E mai degrabă un fundal permanent, care, la un moment dat, ajunge să iasă în față. Nu se mai poate ignora. Iar pentru mine a fost mai degrabă o întrebare care apare în zilele când nu mai știi cum să simți. Neliniștitoare, dar cumva, ciudat de calmă.

În cultura românească, moartea a fost mereu prezentă. Am cântat-o în manele, am plâns-o contra cost, am legat prosoape albe pe umerii preotului și ai dascălului, am zis “Dumnezeu să-l ierte” și am trecut mai departe. Nu ne place, dar ne-am obișnuit cu ea. Și chiar dacă nu vine cu răspunsuri, moartea are talentul ăsta de a ne pune pe gânduri exact când nu avem chef. Azi, e altfel. E o chestie discretă, administrativă. Te sună cineva, mai trimiți un e-mail, te învârți pe la pompe funebre unde totul e „pachet complet” și, cu puțin noroc, găsești și un sicriu la reducere. Să fie pe mărimea potrivită, că nu se știe niciodată.

Între o biserică aproape goală și un apartament cu lumina stinsă, moartea a ajuns o tăcere cu care nu mai știe nimeni ce să facă. Un subiect incomod, pe care-l tratăm cu politețe și apoi îl ignorăm. Până când nu se mai poate.

Și poate tocmai de aceea, filmul lui Radu Jude, Kontinental ’25, m-a lovit atât de sec. E despre un om care moare într-un subsol, fără să-l plângă nimeni. Un „Ion Glanetașu”, nume cu ecou de literatură clasică și destin de foame modernă. Și e despre o femeie, Orsolya, care îl evacuează legal și apoi începe să nu mai știe unde e vina, și dacă mai are sens s-o cauți. Aici începe filmul. Într-o Românie în care nu moartea șochează, ci lipsa reacției. Caloriferul devine funie, iar subsolul finalul. Și în care întrebarea nu e „cine l-a omorât?”, ci „cine a tăcut când ar fi trebuit să zică ceva?”.

Filmat cu un iPhone 15, în cadre fixe, tăcute și uneori prea lungi pentru ritmul nostru de oameni crescuți pe fast forward și TikTok, Kontinental ’25 nu te ține de mână. Nu te ghidează, nu te plânge. Ca mai toate filmele recente ale lui Jude, nu îți servește emoția la pachet. De fapt, pare că face exact ce cerea Susan Sontag în Against Interpretation: lasă imaginea să existe, nemistificată, fără straturi inutile. E ce e. Și ce alegi să simți sau să ignori.

Iar imaginea morții nu e socantă prin ce arată, ci prin ce scoate din tine. Îl vezi atârnând cu o sârmă de calorifer și imaginea nu te izbește. Îți rămâne undeva în stomac. E acel „punctum” despre care vorbea Roland Barthes care nu urlă, nu plânge, dar înțeapă exact unde nu vrei să te uiți prea des.

Pentru că, în esență, filmul e despre a privi. E despre cum trecem pe lângă ce e incomod și real. Despre cum, între „nu ține de mine” și „asta e sistemul”, apare o zonă gri unde oamenii se sting. Și în zona aia nu mai există nici stil, nici storytelling, nici „bucăți de cinema”. Doar o responsabilitate pasivă, perfect integrată între complexuri rezidentiale cu fațade ventilate și hoteluri boutique cu design „scandinav”.

În tot acest peisaj amorțit, Orsolya devine cumva punctul de tensiune. Ea nu e nici eroină, nici călău. Face totul „cum trebuie.” Nu e vina ei că omul a murit, nu? Și totuși, ceva se rupe în ea. Toți îi spun că nu e de vină, dar ea, mai dezintegrată decât verdictul, nu găsește nici rost, nici liniște. Orsolya începe un soi de turneu moral prin Cluj.

Nu mai pleacă în Grecia cu soțul și copiii, că e ocupată să se gândească la cei pe care sistemul îi face invizibili. La ce înseamnă să fii parte din rotița care apasă fără să întrebe dacă sub ea e un om viu sau un dosar închis. Când ajunge la poliție și parchet, i se livrează rapid verdictul care anulează orice urmă de responsabilitate personală. N-a fost vina ei, totul a fost legal, omul oricum era pierdut din peisaj de mult. Statul l-a procesat, arhivat și gata. Trecem mai departe.

Apoi vine prietena, Dorina, o excelentă reprezentantă a confortului moral urban. Discuția e o înșiruire de „ce bine că putem dona cu SMS-ul” și „oricum nu putem salva pe toți”. Un soi de igienizare a vinovăției. Nici acasă, la mama, nu-i mai bine. Acolo moartea omului nu e o tragedie, ci o contaminare de imagine. Adică: ce-i cu atâta milă, că nu ești tu una dintre ei.

Și, în tot blocajul ăsta emoțional, Orsolya încearcă o ultimă ieșire, una care, sincer, n-are cum să fie „corectă” în niciun sistem de valori. Îl caută pe Fred Vasilescu (un alt nume cu ecou de literatură clasică), fost student, actual livrator de mâncare și actual propovăduitor de citate zen reciclate de pe Reddit. Se întâlnesc în barul de la Cinema Arta, beau, vorbesc despre viață, încurcături morale și alte ambiguități existențiale, iar noaptea se termină pe un deal din Cluj-Napoca, unde ajung să facă sex. Nu e o poveste de iubire. Nu e nici dramă erotică. E doar un moment în care doi oameni, aflați pe marginea propriilor neputințe, se agață unul de celălalt ca să uite sau măcar să simtă ceva. Fred nu e o victimă a sistemului, el e ok cu viața lui. Dar pentru Orsolya, el devine limita cea mai de jos la care poate ajunge fără să se prăbușească complet. Și, culmea, tot el îi oferă o formă de liniște. Prin povești zen pe care le rostește ca pe niște meme-uri spirituale. Ca să nu tacă. Ca să umple spațiul gol.

Și tot în logica asta de hai să facem liniște peste gol, apare și preotul. Un personaj care, în teorie, ar trebui să aducă sens, sprijin, poate chiar o direcție morală. Doar că discursul lui, deși rostit pe un ton cald și binevoitor, e la fel de plat. Spune doar ce știm deja, fără să atingă nimic esențial. Un fel de spiritualitate procesată, ambalată în comfort talk.

Dar aici e șmecheria: cele doua scene cu fostul student și preotul, deși vin din registre diferite, amândoi fac exact același lucru. Amână durerea. Înlocuiesc întrebările reale cu răspunsuri comode. Și construiesc, fiecare în felul lui, un scut metaforic împotriva momentului prezent. Preotul o împinge în simboluri, Fred o împinge în mindfulness diluat. Niciunul nu o ajută să înțeleagă, dar amândoi o ajută să nu mai simtă chiar atât de tare.

Și între aceste două puncte, Orsolya plutește în derivă. Între vină și apatie, între un sistem care normalizează moartea și un oraș care o estetizează. Și filmul o lasă acolo, fără să tragă concluzii.

Și totuși, ce doare nu e moartea lui Ion, ci absența noastră colectivă. Nu ne mai simțim vinovați, pentru că vina a devenit ceva externalizat: e a sistemului, a legilor, a contextului, a altora. Dar undeva, între o rugăciune și o filozofie zen de bar, se simte clar: vina există. Și se strecoară în pauzele de tăcere. Orsolya, cu toată rătăcirea ei, e poate singura care mai simte. E una dintre puținii care își asumă disconfortul. Care încearcă, stângaci, să înțeleagă unde s-a rupt ceva. Și în acest sens, e fix ca noi toți: pierduți între vină și nepăsare.

Kontinental ’25 nu-i pentru toți. E lent, e rece, e prea aproape. Nu te lasă să te ascunzi în metafore. Dar dacă ai răbdare să-l privești, o să simți ce trebuie: nu milă, ci o formă de jenă. Aia care apare când în sfârșit vezi ceva și îți dai seama că ai tot privit în altă parte.