La 97 de ani, pilotul Marin Dumitrescu se mișcă la fel ca în prima tinerețe: „Nu suport să fie altul înaintea mea”

Pe Marin Dumitrescu îl găsesc în fața unei biblioteci pline cu trofee din micul birou aflat la intrarea în service-ul auto pe care fiul său îl are în București. Două rafturi lungi sunt pline de cupe și statuete, câștigate, în ultimii ani, de nepoții săi în timpul curselor auto. 

„Avem în curte patru mașini din care luăm piese și le facem băieților mașini de curse”, spune, zâmbind, ca de atâtea ori în timpul discuției, Marin Dumitrescu are 97 de ani, dar pare cu 25 mai tânăr. Aproape centenar, este astăzi un bunic mândru de nepoții săi, Silviu și Andrei, și de tatăl lor, Radu, de trei ori campion național pe vreme când era student la Politehnică. 

Cursele de mașini fac parte din istoria familiei lor. Marin Dumitrescu a făcut însă istorie. 

Vreme de aproape 30 de ani a fost campion de motorsport și este considerat unul dintre cei mai buni piloți pe care i-a avut România. Îl întreb cum de a reușit să fie primul atâtea decenii, cum de n-a fost tentat să renunțe la un moment dat, pe traseu. Pare că nu înțelege ce vreau și, într-un final, răspunsul vine ca o evidență: „Eu nu suportam să fie altul înaintea mea”.

Sute de ore petrecute în secția de motoare Ford

În service-ul din Bucureștii Noi, Marin Dumitrescu îmi spune povestea Bucureștilor vechi, în care și-a luat, la 16 ani și jumătate, permisul auto, pe un atoturism Ford. „ Ai auzit de Șosea? Eram trei într-o mașină. De la Arcul de Triumf, ne duceam până la Piața Victoriei, de la Piața Victoriei coboram unde era Ceasul la Brătianu, te duceai pe Rahova. Dacă el zicea că merită să încerci, te ducea înapoi, dacă nu, te dădea jos”, își amintește Marin Dumitrescu. 

Sursa foto: Federația Română de Automobilism Sportiv

A lucrat în anii ’30 la atelierele Ford România, unde, povestește el, după sute de ore petrecute în secția de motoare și lângă bancul de probe, își formase urechea atât de bine încât ar fi putut spune, cu o precizie de 90%, cărui motor din cinci care mergeau în același timp îi lipsește o explozie. A făcut Școala de Aviație de la Mediaș, unde a primit, în anul 1941, ordinul de încorporare. „Știi cum s-a băut apă din Volga? O treceam printr-un șervet făcut în trei sau patru și curgea mai curată sau mai puțin curată. Eu am scăpat, nu am fost nici rănit, nici zgâriat. Noi eram ultimul an și ne-au trimis acolo. Erai bun de manevrează avionul, ai grijă de avion, încălzește motorul, ai grijă de combustibil. Ai grijă ca pilotul să nu își uite parașuta”.

Prietenia cu Bâzu Cantacuzino și o motocicletă Rudge

Povestea lui în sporturile de motor a început să se scrie după terminarea războiului, când s-a apucat de curse de motociclism. Pe front, a avut grijă de avionul lui Bâzu Cantacuzino, cu care a legat o prietenie care a continuat și după ce s-au întors amândoi teferi acasă. L-a vizitat, într-o zi, la locuința lui boierească din Capitala ajunsă sub comunism. „Vine valetul la ușă și îmi cere în franceză cartea de vizită. Și strigă Bâzu de sus: Lasă-l, Emile, lasă-l! Stătea unde e acum secția 1 de Poliție și avea o motocicletă englezeasă, Rudge, îi bătea pe toți. După război, pe cine a luat Ana Pauker pilot? Pe domnul Bâzu Cantacuzino, era bărbat înalt, frumos, mergea cu ea în străinătate. Și i-am zis: Băi, tu ești prost? Ieși cu asta afară din țară și nu rămâi acolo? Vezi-ți de treabă, cum să rămân afară, mi-a zis el? Vrei motocicleta? Și ce bani să-ți dau pe ea? Nu vreau bani, ia-o. Pleca în Italia. Și a rămas acolo. Motcicleta era însă prea mare, prea puternică. Mi-am luat una mai mică, are fiu-meu una ca ea la reparat, de Triumph, vorbesc”, povestește Marin Dumitrescu. La motociclism a câștigat încă din primul an, dar a renunțat repede. Cursele în care avea să devină o legendă au fost cele de mașini.

„Și se duce BMW-ul meu ca o nălucă și termină pe primul loc”

La puțin timp după război, norocul i-a scos în cale un BMW 328 stricat și niște piese bune, luate de la Legația Cehă. „Nadler, care avea service pe Jianu, la Statuia Aviatorilor, avea un BMW 328. Și cât vrei pe el, că nu am bani domnul Nadler? Domnișoară, fă-i actele domnului Dumitrescu pe mașină, i-a zis el atunci secretarei. Mașina nu avea piesele alea pe care le cumpărasem înainte de la cineva de la legația cehă. S-a adunat un noroc chior. Și am muncit la mașina aia toată iarna, am sudat, am modificat , ajungem la cursele de primăvară și ce să spun, începem cursele la Cluj. Și mă bat ăștia cu un tur, toți care fuseseră automobiliști pe vremuri. Și la restaurant, după cursă, vine unul și îmi spune: Ai fost totuși foarte bun, prudent. M-a făcut să nu mai fiu bun de nimic. Se face a doua cursă în București. Eu cu BMW-ul ăsta, fără aripi, stropea. De ce vreau să spun că stropea? Că după ce a început cursa a început și ploaia. Ei, unii din ei aveau aripi la mașină, au plecat înainte. Pe ploaie s-au dus, nu-i stropea ploaia, aveau de bine de rău parbriz. Dă dumnezeu și după cinci ture se oprește ploaia. Și vine un soare și se usucă pe jos pe Jianu și se duce BMW-ul meu ca o nălucă pe lângă fiecare și termină pe primul loc”, spune Marin Dumitrescu.

Cursa de legendă de la Sinaia

Cea mai importantă cursă din viața lui a avut loc însă în anul 1950 la Sinaia, la care a participat cu un BMW 328 modificat, reconstituit practic, la Uzinele Vulcan. Cât s-a lucrat la mașina lui, uzina s-a împărțit în două tabere. Una care zicea, că pentru mașina lui Dumitrescu se risipesc în van materialele statului și munca oamenilor. Cealaltă, în frunte cu directorul de atunci al uzinei, care trăgea tare ca mașina lor, a muncitorilor de la Vulcan, să termine pe primul loc. Cu două zile înainte de cursă, Marin Dumitrescu n-a putut să mănânce nimic. Din cauza emoțiilor prea mari, nici el, nici fiul său nu puteau mânca niciodată înaintea curselor. „Vineri n-am mâncat, sâmbătă n-am mâncat și duminică la concurs cine avea 15 kilograme? Concurau atunci Petre Cristea, Jean Calcianu și eu printre cei din coadă, cei începători. Ce ai fi făcut dumneata, dacă te-ai fi trezit în fața Gării din Sinaia cu aproape 500 de muncitori de la uzină, duminică dimineața, să vadă mașina pe care au făcut-o ei?”. De 10-15 ori fusese până sus, ca să memoreze traseul. Când s-a dat startul, n-a mai avut în minte nimic, decât drumul. Ajuns în fața Gării din Sinaia, i-a văzut pe muncitori agitându-se, dând din mâine, bătând din palme, într-un vacarm de nedescris. „Am zis în gândul meu: Ce am făcut? Am lovit pe cineva, am omorât pe cineva? Și a venit Petre Cristea și mi-a zis: Pe mine m-ai bătut cu 3 secunde, pe Jean cu 7, ai doborât recordul Coastei! Bravo, mă, Marine”, își amintește Marin Dumitrescu.

Drumul său în motorsport avea să mai continue însă vreme de 26 de ani. În 1976, a câștigat, cu o Dacia 1300, ultimul titlu. Doi ani mai târziu, fiul său, Radu Dumitrescu, avea să îl câștige pe primul. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp