La Corneşti, lângă Timișoara, cea mai mare fortificație a Epocii Bronzului din Europa, sapă arheologi nemți. Cât de mult ne respectăm istoria şi turiştii?

Foto: Wikipedia/Grigore Roibu

În urmă cu vreo câţiva ani, voiam să fac un master în istorie antică. La examen, unul dintre profesori m-a întrebat dacă ajunsesem până sus la Sarmisegetuza Regia, în Munţii Orăştiei. Pe urmă, a mărturisit că el nu urcase niciodată până acolo, deși nu mai avea prea mult până la vârsta pensionării.

Poate pentru un profesor de istorie antică, fosta capitală dacică nu este un punct de atracție și, probabil, are pentru dezinteresul său argumente care îmi scapă mie, un profan pasionat de tot ceea ce înseamnă istoria locurilor ăstora.

Am simţit nevoia de a face această introducere fiindcă, de veți citi mai departe, s-ar putea să mă înfieraţi pentru lipsa de patriotism, admiraţie pentru tradițiile noastre și alte gânduri mai puțin creștine pe tematici asemănătoare. 

M-am întors din Puglia, din „tocul" Italiei. Fiind pentru a doua oară în această regiune, ne-am gândit să vedem partea rurală, coasta Adriaticii şi a Mării Ionice, orăşelele cocoţate pe coline. Porto Cesareo, Ostuni sau arhi-fotografiatul Polignano a Mare erau puncte pe harta noastră cu obiective de vizitat. Aşa că am căutat cazare în locaţii campestre, printre livezile de măslini şi drumuri străjuite de pini. Primele două nopți am stat la Masseria Zanzara, o pensiune agroturistică construită pe la 1450. Da, nu nicio eroare sau exagerare: o parte din superbul edificiu, construit din piatră crem, data din vremea când Ştefan cel Mare urca pe tronul Moldovei. Doar că era superb restaurat şi populat de pisici răsfăţate atât de turişti, cât şi de personalul locaţiei, care se cocoţau în paturi dacă uitai deschisă uşa camerei chiar şi pentru un minut.

Masseriile sunt un fel de cule românești avant la lettre, adică niște locuințe fortificate ale proprietarilor de pământuri construite pe când noi îi aveam pe Gelu și Menumorut. Apropo, după dispariția Imperiului Roman, și sudul Italiei a fost bântuit de barbari, bizantini, arabi, spanioli, pirați de toate națiile, adică nu doar noi am fost „la răscruce de vânturi", ceea ce i-a făcut pe cei de aici să își fortifice orașele situate pe vreo colină, iar pe cei care lucrau pământul să se adune în jurul locuinței fortificate a nobilului. Proprietarul pământurilor locuia în clădirea principală, mai înaltă, sau numai la etajul ei, de unde putea să vadă până departe și să își organizeze oamenii pentru apărare în caz de atacuri. Lucrătorii și familiile lor stăteau la parter sau în clădirile învecinate, fiindcă, atunci când năvăleau tâlharii, trebuiau să lupte cot la cot.

Vechimea Zanzarei nu o face unică. Partea a doua a mini-vacanţei am făcut-o lângă Ostuni, la Borgo Santuri. Am rămas mască când una dintre doamnele care se ocupa de local mi-a explicat că edificiul principal e de pe la 1500, fusese renovat la 1882 și refăcut în urmă cu câțiva ani pentru a fi transformată întreaga proprietate în pensiune agroturistică. Ne-a prezentat capela masseriei, care avea și ea aproape cinci veacuri, dar pentru a cărei restaurare nu aveau, pentru moment, fonduri, așa că îi deschideau ușile doar celor cărora voiau neapărat să o admire. Deşi mai simplă, mi-a amintit de bisericuţa din Densuş.

Nu știu de ce italienii au reușit să construiască lucruri trainice, iar noi nu, deși istoria lor nu a fost mai puțin sângeroasă decât a noastră. Nu am mai făcut acel masterat în istorie, așa că nu îmi permit să îmi dau cu părerea pe tema asta.

Ceea ce mă deranjează este că ei își prețuiesc istoria, refac masseriile și castelele, își amintesc poveștile vechi. Aproape în fiecare casă de italieni vezi lucruri vechi, care au aparţinut unor generaţii duse, dar nu uitate. Câteodată, când beau un pahar de vin roşu în plus ori când vreun oaspete are vreme de ascultat istorii de demult, îţi pot vorbi multă vreme despre câte un străbunic care a săvârşit minuni de vitejie prin vreun război îndepărtat sau care s-a întors bogat din America latină. Doamna care ne-a prezentat Borgo Santuri ne-a explicat că ea a terminat Belle Arte și că îi plânge inima când vede clădiri vechi abandonate și tineri care nu au habar de istoria lor. I-am spus că, dacă ar ajunge în România sau doar în Timișoara, probabil ar trebui să se trateze de depresie la câte capodopere sunt lăsate să se distrugă încet.

Noi avem puține edificii cu istorie și ne batem joc de ele. Profesorilor de istorie antică le e greu să se ducă până în Munții Orăștiei. La Corneşti, lângă Timișoara, cea mai mare fortificație a Epocii Bronzului din Europa, sapă arheologi nemți. Posesorii de detectoare de metale descoperă aproape săptămânal tezaure care, odată predate, ajung uitate prin debaraua vreunui muzeu. Românii care urlă că dacii i-au învățat latina pe romani sau că eram buricul Pământului și acum suntem Grădina Maicii Domnului, pun de mici şi aripioare picante printre vestigii antice în vreme ce din boxe urlă manelele strămoșilor daci. Cei care își ridică vreo pensiune prin locuri istorice, bagă rapid buldozerul când găsesc vreun zid de cetate, dar își denumesc, pe urmă, afacerea "Decebal" ori "Cotiso".

Cred că istoria asta pe care o avem și puținele capodopere pe care le-am creat sunt prea mult pentru ceea ce merităm.

Dacă vreunul din cititori s-a gândit că aş fi avut o avere pe care să o risipim cazându-ne prin clădiri minunate venite direct din cărţile de istorie, adaug că o cameră dublă cu mic dejun inclus la Masseria Zanzara a costat 230 de lei pe zi. Căutați orice pensiune "Decebal" și faceți singuri o comparație de prețuri şi servicii oferite.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp