La vârsta de 3 ani am cunoscut Bărăganul. Sub semnul Rusaliilor Negre din 1951, amintirea mea poartă suferința celor deportați

Foto historia.ro

În aceeași lună iunie, dar în ani diferiți, comunismul a răbufnit în demența sa criminală în două războaie împotriva poporului român. Este vorba, în primul rând, de un eveniment de acum 74 de ani, când în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951 s-au „executat” deportările populației din Banat în câmpiile Bărăganului, iar cel de-al doilea eveniment a fost cel al mineriadei din 13 – 15 iunie 1990.

Rusaliile negre, cele din 1951, au însemnat dislocarea populației din peste 200 de sate, populație care a fost scoasă cu trenurile de marfă și aruncată pe Câmpia Bărăganului. Drama dislocării acestor oameni s-a convertit, cât s-a putut de repede, în demonstrații de exemplară adaptabilitate. La început, și-au construit bordeie, apoi case, apoi grădini, apoi străzi și sate, nedezmințindu-se spiritul gospodăresc temeinic al acestei populații. Îmi vin în minte cuvintele nemuritorului compozitor și muzician bucovinean, Ciprian Porumbescu, care în urma unei vizite făcută în 1882 în Banat afirma: „Aici trăiește un alt popor decât al nostru, un popor care ia lucrurile în serios și cu sfințenie în ceea ce privește misiunea și situația sa, iar din acestea rezultă doar lucruri constante și adevărate, departe de toate fanfaronadele românești cunoscute”. Pe de altă parte, deportările bănățenilor au însemnat și un transfer de civilizație și de chibzuință gospodărească în această parte a țării care este Bărăganul. Din toată drama trăită de cei deportați atunci, tocmai când „trecutul se subțiază”, a rămas în memoria sensibilă a acestora doar un cântec intitulat „Când eram pe Ialomița”, cântec din 1956 și cântat la Radio Popular de către interpreta Tița Ștefan. Tot astfel, în urma Revoluției din 1989, a rămas în amintirea colectivă doar un cântec, „Timișoara, Timișoara”, interpretat de Ilie Stepan și formația Pro Musica. 

 Cântecul despre Ialomița topește toate dramele deportaților și poate fi considerat un cântec al redempțiunii și al generativității vieții post-Bărăgan. Este un cântec ce stârnește nostalgiile unor ani pierduți pe plantațiile de bumbac ale IAS-urilor socialiste, plantații pe care munceau deportații asemenea sclavilor negri de pe câmpurile de bumbac din Albama, SUA. La vârsta de 3 ani am cunoscut și eu Bărăganul, et in Arcadia ego. Toate amintirile mele din Bărăgan le-am păstrat sau le-am filtrat prin viziunea copilului de atunci sub semnul curiozității copilăriei, nedramatice și necontorsionate de trecut. De exemplu, am fost fascinat de mulțimea de avioane care survolau plantațiile de bumbac, împrăștiind tot felul de substanțe și, de asemenea, îmi aduc aminte că pe atunci am mâncat prima dată biscuiți, oferiți de frizerul satului în schimbul anulării fricii de mașina de tuns. Mulți ani mai târziu, în anii de liceu, l-am întrebat pe bunicul meu de ce au fost deportați în Bărăgan. Răspunsul său a fost unul definitiv țărănesc, impregnat de fatalitatea mentalității țărănești. „Așa a fost să fie, așa a vrut Dumnezeu”.

Ceea ce a rămas în această lume măruntă, țărănească, după Bărăgan a fost în bună parte anularea bucuriei de viață, de a trăi, articulată de frica, dar și de satisfacțiile minime ale vieții, cele de a supraviețui. Tot astfel, bucuria nemărginită a poporului român în urma victoriei Revoluției din 1989 a fost umbrită și chiar anulată de hoardele de mineri și de Ion Iliescu în 13 – 15 iunie 1990, bucurie ce a fost în acest caz înlocuită de temerea că democrația poate fi violentă și deopotrivă intolerantă. Această temere a fost inspirată și manipulată de noua putere de factură bolșevică la care I. Iliescu, G.V. Voiculescu, P. Roman au subscris cu toată convingerea și pe care astăzi, în 2025, nu și-o dezic și nu se detașează de actele barbare asupra populației civile exercitate de mineri. De asemenea, gândirea bolșevică, violența criminală a puterii rusești nu a dispărut, ci ea se reactivează, se reproduce la anumite intervale de timp, precum în războiul din Ucraina de astăzi, putere care se ridică amenințătoare și cinică în fața întregii Europe civilizate. 

Cele două figuri monstruoase de astăzi, Putin și Trump, personifică, fiecare în modul lor de existență, puterea diabolică a forței și a intoleranței. Ambii, prin discursul lor, se regăsesc în „limba forței nerușinate și a umilirii. Limba Kremlinului și slangul de lagăr al străzii au aceeași natură”, este o „limbă susținută într-o permanență nesfârșită de starea ei de război civil” (M. Șișkin). Oare Revoluția din 1989 nu a fost cumva o răzbunare mocnită, izbucnită peste ani, a deportărilor din Rusaliile negre. Poate fi vorba de cauze ascunse, de acele imponderabile ale unor evenimente istorice.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp