Foto: Getty Images
După îndelungi dezbateri la nivelul actorilor relevanți, prima parte a anului 2022 a marcat transpunerea în legislația națională a Directivei (UE) 2019/633 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanțului de aprovizionare agricol și alimentar (Directiva Unfair Trading Practices, cunoscută și sub denumirea „Directiva UTP”).
Directiva UTP a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 81 din 11 aprilie 2022 privind practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanțului de aprovizionare agricol şi alimentar („Legea UTP”), publicată în Monitorul Oficial cu numărul 363 din data de 12 aprilie 2022.
Reglementarea vine în întâmpinarea problemelor recunoscute de-a lungul vremii în sector, pentru a introduce un standard minim de protecție a furnizorilor vulnerabili în fața practicilor comerciale neloiale ale cumpărătorilor. Practicile comerciale neloiale sunt definite de Legea UTP drept practicile care contravin bunei conduite comerciale, bunei-credințe şi corectitudinii, care sunt impuse unilateral de un partener comercial altuia, chiar şi atunci când acestea rezultă în urma înțelegerii între părți. Furnizorii din sectorul agricol sunt astfel protejați în fața unor practici comerciale care în trecut au dus chiar la necesitatea scăderii costurilor, cu implicații pentru forța de muncă sau protecția mediului. Amintim aici practicile care privesc depășirea termenului de plată, refuzul confirmării în scris a clauzelor unui contract, represaliile comerciale sau refuzul renegocierii de preț.
Legiuitorul român a apreciat că este necesar un standard de protecție mai strict decât cel reglementat de Directiva UTP și fie a introdus noi fapte în lista practicilor comerciale interzise, fie a eliminat condițiile din Directiva UTP care denotă caracterul incorect al practicii. Astfel, prin Legea UTP se intervine chiar în modelul de business utilizat în lanțul de aprovizionare agricol și alimentar, fără a furniza o alternativă viabilă față de cumpărători sau, în unele cazuri, chiar față de furnizori.
Deși o parte dintre îngrijorările subiecților vizați de noile obligații stabilite prin Directiva UTP au fost adresate în etapa dezbaterilor proiectului de lege, la mai puțin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii UTP au putut fi observate dificultăți practice privind înțelegerea textului normativ și modalitatea de aplicare a restricțiilor și obligațiilor impuse prin acesta. De asemenea, intervențiile legislative menite să corecteze dezechilibrele în piață sunt binevenite, atât timp cât forma și conținutul lor corespund exigențelor constituționale. Ca urmare a dificultăților de interpretare și aplicare a Legii UTP, ne așteptăm la noi tipuri de dispute pe rolul instanțelor, urmând ca textul normativ să dobândească claritate pe cale jurisprudențială.
Granița dintre libertatea contractuală și măsurile legislative menite să protejeze împotriva practicilor comerciale neloiale
Legea UTP este menită să ofere un mecanism suplimentar de protecție în cadrul relațiilor comerciale în acele cazuri în care puterea de negociere prezintă inegalități semnificative între părți. Până la momentul intrării în vigoare a Legii UTP, pârghiile puteau fi identificate fie în legea civilă, care guvernează negocierea, încheierea și executarea contractelor, fie în materia concurenței, cea din urmă presupunând analize și evaluări complexe și sofisticate de natură economică.
Dacă practicile referitoare la modificările unilaterale ale condițiilor agreate par să justifice intervenția legiuitorului, alta este situația atunci când ambele părți au căzut de acord asupra condițiilor contractuale. Deși scopul protecției este dat de dezechilibrul decurgând din puterea financiară mai mare a cumpărătorului, nu putem ignora că ambele părți ale contractului sunt profesioniști în sensul legii civile, față de care operează atât prezumția de cunoaștere a legii, cât și cea de cunoaștere a pieței și a practicilor din interiorul acesteia.
Este evident că legiuitorul intervine în acordul de voință al părților, astfel încât se impune o analiză a fiecărei practici interzise prin raportare la principiul libertății economice, ridicat la rang constituțional. Conform Constituției României, legiuitorul poate stabili anumite limite ale libertății economice, numai dacă se impune pentru motive prevăzute expres de Constituție și numai într-o măsură proporțională.
Din această perspectivă, relevanță are și din modalitatea de adoptare a actului normativ. Astfel, forma adoptată de Senat diferă semnificativ față de forma adoptată de Camera Deputaților. Orice suplimentări ale restricțiilor trebuie să fie justificate și proporționale cu scopul urmărit de Directiva UTP. În această situație, testul de proporționalitate nu a fost efectuat în mod corespunzător de ambele camere ale Parlamentului. Lipsa unei dezbateri a textului normativ de către ambele Camere ale Parlamentului a fost sancționată în practica recentă a Curții Constituționale pentru nerespectarea principiului bicameralismului, astfel încât Legea UTP este susceptibilă de a fi supusă controlului de constituționalitate din această perspectivă.
Libertatea economică implică și libertatea stabilirii prețului contractului, astfel încât interdicția aplicării reducerilor financiare și comerciale sub formă de rabaturi reprezintă o măsură de reglementare chiar a prețului contractului. Intervenția statului în mecanismul de formare a prețurilor pune sub semnul întrebării compatibilitatea Legii UTP cu normele privind funcționarea pieței interne.
O astfel de abordare a legiuitorului poate afecta întreaga relație comercială dintre partenerii tradiționali iar interdicția de plano a rabaturilor ar putea duce la reconfigurarea întregii scheme de preț. Ca urmare a preluării riscului evenimentelor care declanșau reducerile de preț, un cumpărător ar putea fi nevoit să modifice chiar prețul de listă, aspect de natură să afecteze condițiile comerciale față de toți furnizorii.
Această manieră de intervenție a statului asupra conținutului esențial al raporturilor comerciale, mergând până la reglementarea unor condiții ale prețului, nu doar limitează libertatea de voință a părților, dar reprezintă o veritabile ingerință în libertatea economică și activitatea comercială a operatorilor privați. În absența unei motivări a acestei restricții, rămâne de văzut în ce măsură o astfel de condiție trece testul de proporționalitate cerut de prevederile constituționale.
De asemenea, Legea UTP condiționează comercializarea produselor marca proprie a cumpărătorului (din relația cu furnizorul) de listarea și afișarea la raft a cel puțin unui produs din aceeași categorie, aparținând unui producător concurent pe categoria de produse respectivă (produs sub marca proprie a celui din urmă). Insuficienta precizie a reglementării poate conduce la o interdicție de facto a punerii produsului pe piață, în funcție de caracteristicile și natura produsului marcă proprie. Având în vedere că libertatea economică include libertatea alegerii partenerilor contractuali, remarcăm din experiența practică că pot exista situații în care o interpretare restrictivă ar fi de natură să ridice probleme de neconstituționalitate.
Principiul neretroactivității legii civile și obligația de modificare a contractelor în curs de derulare
Un caracter de noutate este dat de aplicarea Legii UTP contractelor în curs de executare, părțile având obligația punerii lor în acord cu prevederile nou introduse până la finele anului. Pe lângă dificultățile de punere în practică a acestor dispoziții (dezacordul părților va fi, cel mai probabil, adus în atenția instanțelor chemate să complinească consimțământul), ne întrebăm în ce măsură această soluție legislativă, în privința contractelor multianuale, este în linie cu principiul neretroactivității statuat la nivel constituțional, menit să garanteze principiul efectelor obligatorii ale contractelor, care au putere de lege între părți.
Desigur, se poate susține că efectele noi vor fi generate de un nou acord de voință, iar nu ca urmare a aplicării retroactive a Legii UTP asupra contractelor aflate în curs de derulare. În opinia noastră, o astfel de interpretare nu este ferită de critici, conferind doar un artificiu în favoarea neretroactivității legii, atât timp cât părțile sunt obligate exclusiv în baza legii să modifice contractele aflate în curs de derulare. În acest context, ne întrebăm în ce măsură mai putem vorbi de un acord liber de voință care să stea la baza adaptării contractelor.
Rămâne de văzut dacă această prevedere va fi confirmată de Curtea Constituțională, ținând cont de fluctuațiile jurisprudenței constituționale în privința aplicării legii noi contractelor în curs de derulare.
Îndeplinește Legea UTP rigorile privind claritatea legii?
În legătură cu viciile intrinseci ale Legii UTP, în linie cu principiul legalității și garantarea statului de drept, emitentul unei soluții legislative trebuie să asigure claritatea legii, cea din urmă fiind ridicată la rang de principiu printr-o vastă jurisprudență a Curții Constituționale (*). De altfel, cerința clarității legii a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în contextul garanțiilor dreptului de proprietate (**). Claritatea legii nu trebuie să rămână un simplu deziderat, având rolul de a asigura coerența soluțiilor legislative și de evitare a insecurității juridice și a incertitudinii în rândul subiecților de drept la care se referă măsurile adoptate.
Legea UTP reglementează numeroase practici neloiale, care la o primă vedere par a răspunde nevoilor din piață, însă la o analiză amănunțită a acestora în contextul implementării soluțiilor vizate de către întreprinderi pentru a se conforma rigorilor legii, lipsa definițiilor sau insuficienta descriere a termenilor utilizați creează probleme de înțelegere a conținutului obligațiilor. Deja pot fi observate probleme de aplicare în practică, fie ca urmare a unei interpretări precaute din partea unor operatori, de natură să conducă la dezechilibre în piață, fie ca urmare a unei interpretări extensive, ce poate crește riscul de sancționare de către autoritățile chemate să aplice legea.
Un exemplu în acest sens este dat de modalitatea de legiferare a recidivei în această materie. Săvârșirea în mod repetat (într-un interval de 2 ani) a practicilor neloiale interzise de Legea UTP se sancționează de către Consiliul Concurenței cu 1% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior. Caracterul repetat are în vedere săvârșirea unei contravenții constatate în baza unei decizii emise de Consiliul Concurenței, care poate face chiar obiectul unei acțiuni în instanță și care nu a fost definitiv soluționată. Nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură această soluție legislativă este în linie și cu prezumția de nevinovăție aplicabilă în materie contravențională, cu atât mai mult cu cât aceeași lege recunoaște caracterul de probă a deciziei autorității doar în cazul în care aceasta rămâne definitivă în sistemul căilor de atac.
Remedii aflate la îndemâna companiilor pentru a clarifica conținutul obligațiilor impuse prin Legea UTP
Nerespectarea obligațiilor stabilite în sarcina operatorilor prin intermediul Legii UTP comportă două valențe: (i) pe de o parte, pe tărâm contractual, operatorii sunt ținuți să negocieze și să încheie contracte în linie cu prevederile Legii UTP, iar orice îndepărtare de la scopul reglementării este sancționată de legea civilă; (ii) pe de altă parte, pe tărâm contravențional, operatorii riscă amenzi de până la 1% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior (în caz de recidivă) în cazul nerespectării interdicțiilor privind practicile comerciale neloiale reglementate. Autoritatea chemată să aplice legea și să sancționeze practicile comerciale neloiale este Consiliul Concurenței. Atribuirea acestor competențe în sarcina Consiliul Concurenței nu este surprinzătoare, reprezentând în fapt o extindere a competențelor deja atribuite în baza Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.
Din cele de mai sus putem anticipa două tipologii principale de litigii care s-ar putea naște din aplicarea Legii UTP: (i) fie litigii născute între furnizor și cumpărător în legătură cu încheierea și executarea contractelor, date în competența tribunalelor locului săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găsește sediul sau domiciliul reclamantului; (ii) fie litigii generate de contestarea sancțiunilor impuse de Consiliul Concurenței, date în competența exclusivă a Curții de Apel București.
În cadrul litigiului, atât părțile cât și instanța de judecată ori de arbitraj comercial pot ridica excepții de neconstituționalitate ale prevederilor vizate care au legătură cu cauza. Verificarea constituționalității prevederilor legale astfel criticate rămâne apanajul Curții Constituționale.
Separat de problemele care vizează neconstituționalitatea Legii UTP, îndoielile legate de sensul textului normativ pot fi adresate de către instanță (din oficiu sau la cererea părților) Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
De menționat este și posibilitatea instanțelor de a trimite către Curtea de Justiție a Uniunii Europene întrebări preliminare atunci când problemele sesizate vizează interpretarea dreptului Uniunii Europene. Având în vedere implementarea Directivei UTP la nivelul statelor membre, precizăm că deciziile preliminare sunt obligatorii atât pentru instanța de trimitere, cât și pentru toate instanțele din țările UE.
Așadar, fiind prematur să ne gândim la acest moment la modificări de lege ferenda ale soluției legislative abia implementate, rămâne de văzut dacă Legea UTP va trece și testul practic, iar clarificarea și interpretarea actului normativ urmează a fi făcută, în perioada următoare, pe cale jurisprudențială, fie de către instanțele civile în cadrul unor dispute între furnizor și cumpărător, fie de către instanțele chemate să verifice legalitatea impunerii sancțiunilor de către Consiliul Concurenței.
(*) A se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 183 din 02 aprilie 2014 pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 381 din 22 mai 2014
(**) A se vedea Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României
A contribuit Violeta Geru - Senior Associate, Guia Naghi si Partenerii
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.