Foto: Guliver Getty Images
Există un spaţiu despre care nu ar trebui să fie nevoie să dezbatem în public, ar trebui să fie tabu, la fel ca starea lenjeriei. Dar tocmai acel spaţiu vorbeşte despre gradul de civilizaţie al unei ţări, mai mult decât orice altă instituţie pe care o împingem, mândri, la vedere. Spaţiul în care, ascunşi de ochii celorlalţi, ne permitem să fim noi înşine. E vorba de toaletele publice, despre care toată lumea se fereşte să vorbească public, dar care fac parte din imaginea noastră, şi nu numai de punct turistic. Ele oglindesc respectul nostru faţă de ceilalţi şi atitudinea faţă de munca altora. Nu am să călătoresc prin secretele întregii Europe, am să punctez doar diferenţele.
De departe, cele mai curate toalete sunt pe teritoriul Germaniei. Cele prin care am trecut erau cu plată şi cu gardian, o persoană care patrula pentru sănătatea noastră, căci mizeria e primul pas spre boală. Poate este cea mai ingrată muncă din lume, pe lângă ea măturatul străzilor pare vesel ca o plecare în vacanţă. Dar chiar şi aşa, norocoşii şi cei cu mai multă şcoală îi fac pe cei ce prestează astfel de munci să se simtă de zeci de ori mai umiliţi. Şi în Austria am întâlnit toalete monitorizate, pentru că e din ce în ce mai greu să crezi că există bun simţ. M-au dezamăgit un pic englezii şi olandezii, curăţenia depinzând de zonă şi de cantitatea de băutură vândută în local. Cele din pensiuni sunt demodate şi întreţinute la limită, uneori coborâtă foarte jos.
În România încă avem, mai ales în zona rurală, din cele amplasate în afara casei, rudimentare, greu de întreţinut. Dar în aeroporturi, mall-uri, restaurante chiar vezi că s-au făcut eforturi, au fost dotate cu băi moderne, de-a dreptul elegante, în care s-a investit. Degeaba, peste tot domneşte mizeria şi duhoarea. Deşi suntem o ţară de lăudate gospodine, se pare că în spaţiul public clacăm.
Acum vreo 20 de ani tata ţinea un bar. Baia fusese decorată mai frumos decât cea de acasă. Deşi viaţa afacerii a fost foarte scurtă, baia a fost renovată de 2 ori. A fost spartă, inundată, batjocorită zilnic. Orice afiş cu rugăminţi plasat pe uşi, de a avea milă dacă nu vreo criză bizară de conştiinţă, au eşuat.
M-am aflat şi de partea cealaltă a baricadei. Am închiriat la un moment dat un apartament într-un bloc vechi, dar cu vecini care prinseseră vremuri când bunul simţ fusese elegant. S-a întâmplat ca la câteva săptămâni după ce m-am aranjat să se înfunde ţeava ce lega băile de pe tronsonul pe care locuiam. Ultimul venit, primul vinovat. Nu li se mai întâmplase aşa ceva. Eram tânără, modernă, sigur foloseam chestii din acelea de unică folosinţă de ultimă generaţie şi înainte vreme fusesem învăţată să strângă mama după mine. Degeaba m-am apărat, mi s-a cerut chiar să plec. Norocul meu că până la terminarea programului, muncitorii chemaţi să cureţe au descoperit motivele catastrofei: un cap de miel, acrit în borş şi un ştergar de bucătărie. Eu chiar aveam coş de gunoi la baie şi nu prea aveam timp să fiu gospodină.
Anii au trecut şi am ajuns să trăiesc şi să muncesc în vestul civilizat, într-un colectiv pestriţ, la un supermarket. N-a trecut mult şi ne-am confruntat cu o problemă, emigranţii erau din ce în ce mai deştepţi şi nu mai accepta nimeni să îngrijească de toalete. Aşa a apărut o organigramă şi obligaţia tuturor să presteze, prin rotaţie. A fost doar un pas până la scandal. La început s-a dat vina pe sălbatici, străinii de neam, dar la o verificare spontană s-a dovedit că erau din cei născuţi şi crescuţi acolo, educaţi să înţeleagă diferenţa. Se pare că mulţi încă mai trăiau cu impresia de imperiu şi aşteptau să fie serviţi. Vinovaţii au fost făcuţi de râs, nu public, ci în şedinţe de unul la unul.
Ca oricărui alt emigrant român, mi s-au spus şi mie poveşti cu conaţionali de-ai noştri care îşi făceau nevoile în faţa caselor englezilor, după care cereau bani să cureţe mizeria. Nu aş fi crezut, dacă nu aş fi citit că şi prin landurile Germaniei ai noştri au invadat grădinile oamenilor. Şi mai stau în fiecare vară şi câte o lună pe acasă şi mereu sper că ceva s-a schimbat. Nu s-a întâmplat, dar pe reţelele sociale toţi suntem vajnici apărători ai naturii, ai curăţeniei, suflete frumoase şi posesori de 7 ani de-acasă. De modă veche, căci acum au fost înlocuiţi de tabletă. De aici şi misiunea mea ingrată de a lămuri public, mizeriile mici, băgate zilnic sub preş. Schimbarea trebuie să înceapă de undeva, propun să nu aşteptăm apariţia unei aplicaţii care să ne spună că pute.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Îmi amintesc de o iniţiativă legislativă iniţiată acum vreo 10 ani, prin care se urmărea protejarea mediului înconjurător de către grataragii de sâmbătă. Din câte-mi amintesc, dacă venea garda de mediu şi te prindea cu gunoi la locul de campare, primeai amendă. Scuza cu "aşa am găsit" nu era acceptată. Cred că a murit în faşă, având în vedere cum arată naturelul românesc.
Interesantă ideea doamnei Widocks de la sfârşitul articolului: o aplicaţie pe telefon care să ne spună că pute. N-ar fi rău nici un joc în stil Pokemon pentru adunatul gunoaielor... :))