Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

LOOKING FOR A STORY | Cum am ajuns din Mamaia până în Vama Veche de Columbia

Sunt trei săptămâni de când străbatem Columbia, primele dintr-un periplu sud-american, în căutare de altfel de povești despre lume.

Un maraton început la 3100 de metri, deasupra Bogota, acea Bogata de Mureș, dar nesfârșită și cu muzee și librării în centru mai dese ca Shop&Go-urile din București. Și din Bogota, am luat-o prin inima Columbiei, către Zona Cafetera, după care către Medellinul care, văzut de sus, din Comuna 13, încă vâjâie de energia cu care se scutură de amintirea lui Escobar și a tuturor războaielor care s-au suprapus aici de-a lungul anilor.

Și cum stăteam noi așa, în inima Columbiei și cu Columbia cuibărită deja in inima noastră - că așa sunt iubirile de pe drum, înflăcărate și ușuratice -, ne-a venit să ne retragem să cugetăm câteva zile: la mare, că acolo se așază întotdeauna mai bine gândurile omului și se întind la căldură ca mozarella topită, să apuci să analizezi tot ce ai trăit. Așa am ajuns în nord, la Marea Caraibelor. 

Ca românul cu dor de casă care caută sarmale într-un restaurant românesc din Midwestul american, noi căutam un fel de Vamă de demult, dar cu iz de Gabriel Garcia Marquez, că așa e bine, să ai țeluri înalte și bine definite în viață. Ca-n povești, a fost nevoie de trei încercări pentru a primi cheia la tărâmul magic. Pentru că vedeți voi, la fel ca-n România la început de mini-vacanță, și-n Caraibe trebuie să te încăpățânezi până ajungi din în Vama de altădată.

Prima încercare: Rodadero, Santa Marta, un fel de Mamaia într-o zi proastă, dar care îți cere să crezi că e Miami. Ajungem de la aeroport, ne urcăm în autobuzul albastru din față și-i zicem băiatului care stă agățat de ușă și urlă invitații la drum că noi știm că trebuie să coborâm la un supermarket, să fie el milostiv și să ne spună când să sărim. Ca tot columbianul, nu ne dezamăgește și ne poftește să coborâm fix în colțul străzii noastre. Ajungem în casă, lăsăm ruscsacurile în cameră și fugim pe plajă, că ne ard tălpile de nerăbdare și de căldura Caraibelor. 

Pe plajă, ce să vezi, doar noi lipseam. Zici că se anunțase recensământ în nordul Columbiei și doar doi români au întârziat la apel. În rest, ajunseseră toți și toate, cu familii, cu copil, cățel, cort și scaun de plastic, sa se completeze feng shui-ul șui cu blocurile construite fără niciun Dumnezeu (sună cunoscut?) în fundal. Dezamăgiți și obosiți deja de gândul că iar nu apucăm să despachetăm, ne retragem în locul tradițional de reflecție al columbianului - hamacul din fața casei. Acolo se iau cele mai bune decizii. A doua zi, suntem din nou pe drum, să mai facem o încercare.

A doua încercare: Palomino. Două autobuze și tot cam atâtea ore mai târziu și mai spre Venezuela, un bărbat începe să descarce sute de ouă din autobuz și noi, cu mintea amorțită de la căldură, stăm să-i numărăm ouăle. Exact cum spun. „Palominoooooo, ultima oprireeeeeee!”, strigă șoferul autobuzului. 

Sari și tu, printre ouă, saci și rucsacuri de nomazi. Am schimbat departamentul, suntem în La Guajira, celebrul teritoriu al indienilor Wayuu. Ne punem fiecare rucsacul în spate și pornim pe strada de pământ care dă-n drumul mare. Iată Palomino, ăsta e tot: un fel de Vamă înainte să fie Vamă, eterna nostalgie a vamaioților cu ștate vechi. În cazul de față, Palomino e, de fapt, locul în care se adună hispterii și hipioții gringo și columbienii slabi de înger, care nu rezită rumorii de pe plajele din jurul Santei Marta. Se ascund toți aici și-și urmăresc fanteziile cum se sparg în valurile în care doar curajoșii intră. 

Ne oprim să stăm cu un cuplu de vârsta noastră, în casa de vacanță a părinților ei. Cazare cinstită, doar două camere de închiriat, să ne dogorâm în intimitate. Cum am venit neanunțați, camera nu e gata, așa că lăsăm bagajele și pornim prin sat să căutam unde să stăm în următoarele zile. Ajungem pe plajă - altceva! Unde ești tu, Santa Marta, să te fac de râs?

Cum batem noi pe la uși, să vedem cine ce habitaciones oferă, vine mama furtunilor, cu tot neamul după ea, să-i dea o mână de ajutor. Vedeți voi, în Columbia, totu se întâmplă în familie, chiar și fenomenele meteo. Ne adăpostim pe un șantier vreo oră și, când ni se pare că putem porni înapoi către sat, mama furtunilor se arată rănită în orgoliu și ne lovește mai abitir. Ieșim de pe plajă, dar pe stradă totul e inundat. Noi, încă în bocancii de pe drum, înaintăm cu apa până la genunchi, pleoscăind în încălțări, că, deh, goretex, ce să iasă de acolo!

Primele ore în Palomino au fost un fel de crash-course în viața satului. Palomino e un sat atașat unei singure tradiții: pana de curent e singura constantă aici, să nu cumva să-ți faci planuri serioase, că dau riduri și știm cu toții că nu aduc decât griji. Se ia curentul aici cu orele, cu ziua, cum ti-e sortit în stele, amigo. Și când nu e curent, nu tu internet, nu tu apă (rece, doar nu credeți că ar fi apă caldă pe undeva din principiu?).

La ce atâta confort? Nu de aia ai plecat din Santa Marta, nu de aia ai lăsat Vitanul în urmă? Lasă, că te întorci tu la RADET. 

Până una alta, ne întoarcem în casa din care am pornit. Aducem cu și pe noi tot ce am adunat din bălțile din sat, așa că intrăm direct sub dușul cu apă din butoiul gazdelor gospodare, duș romantic, pe întuneric, că așa se consolidează căsniciile.

A treia încercare. Norocul ne găsește două zile mai târziu și câteva zeci de metri pe stradă în sus. Context: casa anterioară, ca multe din regiunile de coastă ale Columbiei, avea tavanul la vreo jumătate de metru distanță de punctul în care se termină pereții. Pentru ventilație. Practic, ai o singură cameră, cu un paravan la mijloc. Obosiți de junele de alături care s-a trezit la 6 dimineața si s-a spălat pe triluri de rap, strâgem din nou rucsacul și ne ducem pe stradă în sus, să mai socializăm și cu restul satului. Ne găsim liniștea într-un hostel cu cabane individuale, cu acoperiș de frunze de banan și stufăriș. Tot nu se intalnesc pereții cu tavanul, că e păcat să nu-ți expersezi spaniola cu toate iguanele si lighioanele adiționale din grădină. 

Din acoperiș cresc flori ca-n căsuța din poveste. Iată că, după ce ne-am dat peste cap de trei ori, ne-a răsplătit zâna călătorului. Sunt păsări colibri la fiecare creangă, hamac sub fiecare pom. Visul columbian. Și, din păcate pentru mine, omul cu cea mai ilogică fobie, îmi duc zilele în Palomino cu cele mai sociabile si neînfricate broaște, dar asta e altă poveste despre cum poți să-ți trăiești cel mai negru coșmar într-un colț de paradis.

Să vă relatez ce se întâmplă într-o zi în Palomino: se ia curentul și ziua stă în loc. Din când în când, pe drum trece câte un turist cocoșat de rucsac și de soare. La sosire, toți arătăm la fel, zici că am dat iama în același magazin. O dată, de două ori pe zi, vine transportul de apă potabilă. Și cam la fel de des, un camion descarcă militari de la baza din apropiere. Cum în sat par să fie doar doi polițiști itineranți pe un ATV, mai vin băieții să ajute. De fapt, își fac poze pe plajă și lasă câte un zâmbet la picioarele doamnelor ascunse sub umbra celor 3 baruri de la malul mării. Din când în când, după cum v-am spus, mai cade câte un breaking news din cer și totul se spală, se trezește și se inundă. Am încheiat jurnalul, o luăm de la capăt cu aceleași știri, mâine.

N-o fi curent mereu în Palomino, dar e fix cât trebuie ca să se încarce nomadul pentru drumurile care au să vină. Și-au trăit liniștiți până ce-a venit vremea să-și pună iar rucsacul în spate și să caute povești din lumea largă.

-

Pentru mai multe povești din America de Sud și din Asia, urmăriți Looking For A Story http://lookingforastory.com/ sau pagina de Facebook a proiectului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult