Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

LOOKING FOR A STORY | Cum am ajuns din Mamaia până în Vama Veche de Columbia

Sunt trei săptămâni de când străbatem Columbia, primele dintr-un periplu sud-american, în căutare de altfel de povești despre lume.

Un maraton început la 3100 de metri, deasupra Bogota, acea Bogata de Mureș, dar nesfârșită și cu muzee și librării în centru mai dese ca Shop&Go-urile din București. Și din Bogota, am luat-o prin inima Columbiei, către Zona Cafetera, după care către Medellinul care, văzut de sus, din Comuna 13, încă vâjâie de energia cu care se scutură de amintirea lui Escobar și a tuturor războaielor care s-au suprapus aici de-a lungul anilor.

Și cum stăteam noi așa, în inima Columbiei și cu Columbia cuibărită deja in inima noastră - că așa sunt iubirile de pe drum, înflăcărate și ușuratice -, ne-a venit să ne retragem să cugetăm câteva zile: la mare, că acolo se așază întotdeauna mai bine gândurile omului și se întind la căldură ca mozarella topită, să apuci să analizezi tot ce ai trăit. Așa am ajuns în nord, la Marea Caraibelor. 

Ca românul cu dor de casă care caută sarmale într-un restaurant românesc din Midwestul american, noi căutam un fel de Vamă de demult, dar cu iz de Gabriel Garcia Marquez, că așa e bine, să ai țeluri înalte și bine definite în viață. Ca-n povești, a fost nevoie de trei încercări pentru a primi cheia la tărâmul magic. Pentru că vedeți voi, la fel ca-n România la început de mini-vacanță, și-n Caraibe trebuie să te încăpățânezi până ajungi din în Vama de altădată.

Prima încercare: Rodadero, Santa Marta, un fel de Mamaia într-o zi proastă, dar care îți cere să crezi că e Miami. Ajungem de la aeroport, ne urcăm în autobuzul albastru din față și-i zicem băiatului care stă agățat de ușă și urlă invitații la drum că noi știm că trebuie să coborâm la un supermarket, să fie el milostiv și să ne spună când să sărim. Ca tot columbianul, nu ne dezamăgește și ne poftește să coborâm fix în colțul străzii noastre. Ajungem în casă, lăsăm ruscsacurile în cameră și fugim pe plajă, că ne ard tălpile de nerăbdare și de căldura Caraibelor. 

Pe plajă, ce să vezi, doar noi lipseam. Zici că se anunțase recensământ în nordul Columbiei și doar doi români au întârziat la apel. În rest, ajunseseră toți și toate, cu familii, cu copil, cățel, cort și scaun de plastic, sa se completeze feng shui-ul șui cu blocurile construite fără niciun Dumnezeu (sună cunoscut?) în fundal. Dezamăgiți și obosiți deja de gândul că iar nu apucăm să despachetăm, ne retragem în locul tradițional de reflecție al columbianului - hamacul din fața casei. Acolo se iau cele mai bune decizii. A doua zi, suntem din nou pe drum, să mai facem o încercare.

A doua încercare: Palomino. Două autobuze și tot cam atâtea ore mai târziu și mai spre Venezuela, un bărbat începe să descarce sute de ouă din autobuz și noi, cu mintea amorțită de la căldură, stăm să-i numărăm ouăle. Exact cum spun. „Palominoooooo, ultima oprireeeeeee!”, strigă șoferul autobuzului. 

Sari și tu, printre ouă, saci și rucsacuri de nomazi. Am schimbat departamentul, suntem în La Guajira, celebrul teritoriu al indienilor Wayuu. Ne punem fiecare rucsacul în spate și pornim pe strada de pământ care dă-n drumul mare. Iată Palomino, ăsta e tot: un fel de Vamă înainte să fie Vamă, eterna nostalgie a vamaioților cu ștate vechi. În cazul de față, Palomino e, de fapt, locul în care se adună hispterii și hipioții gringo și columbienii slabi de înger, care nu rezită rumorii de pe plajele din jurul Santei Marta. Se ascund toți aici și-și urmăresc fanteziile cum se sparg în valurile în care doar curajoșii intră. 

Ne oprim să stăm cu un cuplu de vârsta noastră, în casa de vacanță a părinților ei. Cazare cinstită, doar două camere de închiriat, să ne dogorâm în intimitate. Cum am venit neanunțați, camera nu e gata, așa că lăsăm bagajele și pornim prin sat să căutam unde să stăm în următoarele zile. Ajungem pe plajă - altceva! Unde ești tu, Santa Marta, să te fac de râs?

Cum batem noi pe la uși, să vedem cine ce habitaciones oferă, vine mama furtunilor, cu tot neamul după ea, să-i dea o mână de ajutor. Vedeți voi, în Columbia, totu se întâmplă în familie, chiar și fenomenele meteo. Ne adăpostim pe un șantier vreo oră și, când ni se pare că putem porni înapoi către sat, mama furtunilor se arată rănită în orgoliu și ne lovește mai abitir. Ieșim de pe plajă, dar pe stradă totul e inundat. Noi, încă în bocancii de pe drum, înaintăm cu apa până la genunchi, pleoscăind în încălțări, că, deh, goretex, ce să iasă de acolo!

Primele ore în Palomino au fost un fel de crash-course în viața satului. Palomino e un sat atașat unei singure tradiții: pana de curent e singura constantă aici, să nu cumva să-ți faci planuri serioase, că dau riduri și știm cu toții că nu aduc decât griji. Se ia curentul aici cu orele, cu ziua, cum ti-e sortit în stele, amigo. Și când nu e curent, nu tu internet, nu tu apă (rece, doar nu credeți că ar fi apă caldă pe undeva din principiu?).

La ce atâta confort? Nu de aia ai plecat din Santa Marta, nu de aia ai lăsat Vitanul în urmă? Lasă, că te întorci tu la RADET. 

Până una alta, ne întoarcem în casa din care am pornit. Aducem cu și pe noi tot ce am adunat din bălțile din sat, așa că intrăm direct sub dușul cu apă din butoiul gazdelor gospodare, duș romantic, pe întuneric, că așa se consolidează căsniciile.

A treia încercare. Norocul ne găsește două zile mai târziu și câteva zeci de metri pe stradă în sus. Context: casa anterioară, ca multe din regiunile de coastă ale Columbiei, avea tavanul la vreo jumătate de metru distanță de punctul în care se termină pereții. Pentru ventilație. Practic, ai o singură cameră, cu un paravan la mijloc. Obosiți de junele de alături care s-a trezit la 6 dimineața si s-a spălat pe triluri de rap, strâgem din nou rucsacul și ne ducem pe stradă în sus, să mai socializăm și cu restul satului. Ne găsim liniștea într-un hostel cu cabane individuale, cu acoperiș de frunze de banan și stufăriș. Tot nu se intalnesc pereții cu tavanul, că e păcat să nu-ți expersezi spaniola cu toate iguanele si lighioanele adiționale din grădină. 

Din acoperiș cresc flori ca-n căsuța din poveste. Iată că, după ce ne-am dat peste cap de trei ori, ne-a răsplătit zâna călătorului. Sunt păsări colibri la fiecare creangă, hamac sub fiecare pom. Visul columbian. Și, din păcate pentru mine, omul cu cea mai ilogică fobie, îmi duc zilele în Palomino cu cele mai sociabile si neînfricate broaște, dar asta e altă poveste despre cum poți să-ți trăiești cel mai negru coșmar într-un colț de paradis.

Să vă relatez ce se întâmplă într-o zi în Palomino: se ia curentul și ziua stă în loc. Din când în când, pe drum trece câte un turist cocoșat de rucsac și de soare. La sosire, toți arătăm la fel, zici că am dat iama în același magazin. O dată, de două ori pe zi, vine transportul de apă potabilă. Și cam la fel de des, un camion descarcă militari de la baza din apropiere. Cum în sat par să fie doar doi polițiști itineranți pe un ATV, mai vin băieții să ajute. De fapt, își fac poze pe plajă și lasă câte un zâmbet la picioarele doamnelor ascunse sub umbra celor 3 baruri de la malul mării. Din când în când, după cum v-am spus, mai cade câte un breaking news din cer și totul se spală, se trezește și se inundă. Am încheiat jurnalul, o luăm de la capăt cu aceleași știri, mâine.

N-o fi curent mereu în Palomino, dar e fix cât trebuie ca să se încarce nomadul pentru drumurile care au să vină. Și-au trăit liniștiți până ce-a venit vremea să-și pună iar rucsacul în spate și să caute povești din lumea largă.

-

Pentru mai multe povești din America de Sud și din Asia, urmăriți Looking For A Story http://lookingforastory.com/ sau pagina de Facebook a proiectului.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult