Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Mă rugam de bunicul să mă ia în brațe să-l văd și eu pe Dumnezeu

Fetiță pe pajiște

Foto: Profimedia Images

Nu toți copiii se nasc cu bunici, dar ai mei au fost aproape chiar de la început. Unul dintre bunici muncea la pământ, celălalt avea în grijă căile ferate. Amândoi știau mersul trenurilor.

La grădiniță ne învățau franceza, bunicul cărților știa să facă conversație. Bunicul de la pământ luptase cu rușii, nu împotriva lor. M-a învățat alfabetul chirilic. Eram săraci.

Bunicul cărților trebuia să verifice calea ferată, cincisprezece minute de mers cu trenul. Noi le făceam la pas. Atunci, ne-a luat o zi întreagă. Era vară, dar soarele nu ardea. Era bine. Câmp la stânga, câmp la dreapta, dar nu era pustiu. Bunica ne dăduse o mulțime de pungi de hârtie, pentru plante medicinale. Culegeam romaniță, mentă, barba ursului, gălbenele. Pe unde vântul fusese obraznic răsăriseră nu numai flori de leac, dar și din cele domnești: crini, margarete, regine ale nopții, garofițe și trandafirași, dar nu din cei înțepați, ci din cei obosiți să se tot certe. Flori domnești culegeam pentru bunica, se bucura din orice.

Bunicul îmi spunea povești, să uit de timp. Bunica inventa zâne și prinți și palate de aur, bunicul povestea din cărți, cărți mult mai bătrâne decât mine. Când ni se făcea foame, bunicul scotea din servietă o față de masă albă, pe care mai târziu puteam număra furnici, și tartinele pe care ni le pregătea bunica. După ce terminam de mâncat, bunicul își făcea cruce.

- Unde e Dumnezeu, bunicule, crezi că ne vede?

Bunicul se uita de jur împrejur. Îi urmăream privirea. Nimic. Îl rugam să mă ia în brațe, să-l văd și eu. Când ajungeam să respir același aer cu el, mai întâi îl îmbrățișam. Și era bine. Apoi îl căutam pe Dumnezeu. Departe, în zare era casa din nori. Acolo, carevasăzică, trimitea bunicul vorbă. Dar drumul era lung și durerea se lăsa în picioare. Ajungeam acasă înspre seară, istoviți.

Bunica săruta florile, miroseau a toate câmpurile. Ca să ni se așeze bine cina, ne jucam cu probleme de matematică. Era mereu vorba despre melcul acela confuz care urca din fântână, dar, ațipind, cădea câțiva pași melcești înapoi. Mereu greșeam răspunsul cu o zi. Bunicul făcea pe-a supăratul pentru că-mi venea așa de greu să pricep. Ca să-l îmbunez îi spuneam adevărul, credeam că uitase că rezolvasem deja problema și îl lăsam să mă mai învețe o dată. Bunica râdea și ne spunea că eram făcuți dintr-o bucată.

Bunicii erau săraci, nu aveau bani de brad. De Crăciun deschideam ușa și acolo era bunicul, împodobit cu povești din toate cărțile!

Dumnezeu din casa din nori l-a invitat la el într-o iarnă. O iarnă cu zăpadă și ger de crăpau pietrele. La o săptămână după Bobotează. Drumul până la cimitir era lung și greu. Pe noi, copiii, ne-au lăsat la o vecină, să nu care cumva să ne prindă vreun boț de răceală. Ne jucam pe covor când l-am auzit strigându-mă. M-am uitat împrejur, am întrebat, nimeni nu auzise nimic. Am fugit la fereastră. Nici de la casa din nori nu a răspuns nimeni. Atunci l-am văzut. De la atâta durere uitaseră bradul de Crăciun nedesfăcut.

Plecată printre străini, de multe ori am crezut că l-am pierdut. Nu a încetat să-mi trimită povești din cărți. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Tare frumos - trist de frumos.
    • Like 0
  • Liliana W . Poveste frumoasa. Dar e doar poveste. Bunicii nu mai sunt, odihnească în pace. Ai reușit să-l vezi până la urmă?
    • Like 0
  • O poveste încântătoare!
    Poate o citesc şi cei care inunda platforma cu platitudini.
    • Like 0


Îți recomandăm

CTP

Robert, un băiat de 15 ani, a murit cu zile într-o școală aflată la 20 km de Bacău. Solicitată să intervină de urgență, Ambulanța Bacău a sosit după 30 de minute, fără medic, fără unitate ATI, doar cu o asistentă preocupată să nu se murdărească cu vomă, care nu l-a ajutat cu nimic pe băiat. Au trecut 2 ore până când o ambulanță completă, cu medic, a ajuns să-i aplice proceduri de resuscitare lui Robert. Prea târziu.

Citește mai mult

Petrut Rizea

În relația dintre profesor și părinte, limitele reprezintă o formă de igienă emoțională și profesională. Ele creează cadrul în care dialogul se poate desfășura clar, coerent și cu respect reciproc. În absența unor repere bine definite, comunicarea alunecă ușor spre tensiune, interpretări greșite și dezechilibru. Atunci când limitele sunt asumate și exprimate ferm, fiecare parte înțelege rolul pe care îl are și responsabilitatea pe care o poartă.

Citește mai mult

Sebastian Ghita - Inquam Photos /Liviu Florin Albei

A apărut miercuri un document scurs dintr-o investigație jurnalistică din Armenia care plasează numele lui Sebastian Ghiță pe o listă de sarcini transmise de o structură coordonată direct de adjunctul lui Putin. Sarcinile? Discreditarea Maiei Sandu, a Europei, a democrației române. Canal de execuție? RomâniaTV. Foto: Inquam Photos /Liviu Florin Albei

Citește mai mult