Foto: Profimedia Images
Nu toți copiii se nasc cu bunici, dar ai mei au fost aproape chiar de la început. Unul dintre bunici muncea la pământ, celălalt avea în grijă căile ferate. Amândoi știau mersul trenurilor.
La grădiniță ne învățau franceza, bunicul cărților știa să facă conversație. Bunicul de la pământ luptase cu rușii, nu împotriva lor. M-a învățat alfabetul chirilic. Eram săraci.
Bunicul cărților trebuia să verifice calea ferată, cincisprezece minute de mers cu trenul. Noi le făceam la pas. Atunci, ne-a luat o zi întreagă. Era vară, dar soarele nu ardea. Era bine. Câmp la stânga, câmp la dreapta, dar nu era pustiu. Bunica ne dăduse o mulțime de pungi de hârtie, pentru plante medicinale. Culegeam romaniță, mentă, barba ursului, gălbenele. Pe unde vântul fusese obraznic răsăriseră nu numai flori de leac, dar și din cele domnești: crini, margarete, regine ale nopții, garofițe și trandafirași, dar nu din cei înțepați, ci din cei obosiți să se tot certe. Flori domnești culegeam pentru bunica, se bucura din orice.
Bunicul îmi spunea povești, să uit de timp. Bunica inventa zâne și prinți și palate de aur, bunicul povestea din cărți, cărți mult mai bătrâne decât mine. Când ni se făcea foame, bunicul scotea din servietă o față de masă albă, pe care mai târziu puteam număra furnici, și tartinele pe care ni le pregătea bunica. După ce terminam de mâncat, bunicul își făcea cruce.
- Unde e Dumnezeu, bunicule, crezi că ne vede?
Bunicul se uita de jur împrejur. Îi urmăream privirea. Nimic. Îl rugam să mă ia în brațe, să-l văd și eu. Când ajungeam să respir același aer cu el, mai întâi îl îmbrățișam. Și era bine. Apoi îl căutam pe Dumnezeu. Departe, în zare era casa din nori. Acolo, carevasăzică, trimitea bunicul vorbă. Dar drumul era lung și durerea se lăsa în picioare. Ajungeam acasă înspre seară, istoviți.
Bunica săruta florile, miroseau a toate câmpurile. Ca să ni se așeze bine cina, ne jucam cu probleme de matematică. Era mereu vorba despre melcul acela confuz care urca din fântână, dar, ațipind, cădea câțiva pași melcești înapoi. Mereu greșeam răspunsul cu o zi. Bunicul făcea pe-a supăratul pentru că-mi venea așa de greu să pricep. Ca să-l îmbunez îi spuneam adevărul, credeam că uitase că rezolvasem deja problema și îl lăsam să mă mai învețe o dată. Bunica râdea și ne spunea că eram făcuți dintr-o bucată.
Bunicii erau săraci, nu aveau bani de brad. De Crăciun deschideam ușa și acolo era bunicul, împodobit cu povești din toate cărțile!
Dumnezeu din casa din nori l-a invitat la el într-o iarnă. O iarnă cu zăpadă și ger de crăpau pietrele. La o săptămână după Bobotează. Drumul până la cimitir era lung și greu. Pe noi, copiii, ne-au lăsat la o vecină, să nu care cumva să ne prindă vreun boț de răceală. Ne jucam pe covor când l-am auzit strigându-mă. M-am uitat împrejur, am întrebat, nimeni nu auzise nimic. Am fugit la fereastră. Nici de la casa din nori nu a răspuns nimeni. Atunci l-am văzut. De la atâta durere uitaseră bradul de Crăciun nedesfăcut.
Plecată printre străini, de multe ori am crezut că l-am pierdut. Nu a încetat să-mi trimită povești din cărți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poate o citesc şi cei care inunda platforma cu platitudini.