Foto: Daniel Mihăilescu / AFP / Profimedia
Victoria din 3 noiembrie 2024 mi-a stârnit câteva observații extrase din contextul public de la noi. Ne așteptăm la un tsunami de laude deșănțate în opinia românească. Trăim toți, însă, o mare bucurie legată de victoria președintelui Maia Sandu și a curentului pro-european din Basarabia. Este o victorie a Europei împotriva asiatismului agresiv și înspăimântător. Am așteptat cu sufletul la gură această mare victorie.
Cu câteva zile în urmă, Toader Paleologu declara cu multă convingere că „România are doi președinți, iar președintele de care suntem mândri este Maia Sandu”. Poate că din aceste vorbe adânc „înțelepte” am aflat că în fruntea României se află un executiv bicefal, Iohannis – Sandu. Cred că este vorba despre faptul că ne ia gura pe dinainte și inima românească pe deasupra, toate asamblate într-o metaforă păguboasă. De altfel, unii intelectuali români se distribuie fie într-un patetism admirativ, ieftin și pe alocuri imatur, fie într-o critică fără margini față de toată lumea. Între cele două ipostaze nu mai există viață și nici echilibrul bunului simț. Înțelepciunea noastră etnică rezidă în mare parte în vârful limbii, situându-ne în permanență în metafore. Ar trebui să ieșim din metafore, dar acest lucru este destul de greu pentru că ieșirea din metaforele mioritice, din mitologiile și miturile în care trăim într-un vocabular măiestrit fac parte organică din ființa noastră, sunt strategii de supraviețuire identitară în vremuri grele, dar mai ales, prețiozități intelectualiste. T. Paleologu mai afirmă că „românii au avut norocul să fie reprezentați măcar de Maia Sandu” întrucât „președintele Iohannis nu prea a reușit”.
Se pare că T. Paleologu nu s-a desprins de visul de mărire și de înălțare a lui T. Băsescu pe care, la un moment, dat l-a adulat. Băsescu nutrea în secret să fie deopotrivă președintele României și al Basarabiei, el obținând și cetățenia R. Moldova, încercând astfel să-și astâmpere „pohta ce am pohtit”, asemenea lui Mihai Viteazul. Ca să dea bine la public, T. Paleologu doar se face că nu știe că se află într-o penibilă confuzie, și anume, că puterea se distribuie și se exercită la nivel de state, tot așa după cum însăși existența lui se traduce pleonastic, vorba lui G. Liiceanu, în „Paleologu este îmbolnăvit de el însuși”. Îmbăiat în intelectualismul care îi alimentează narcisismul, acest tânăr de mai multă vreme personaj public voia ca într-un timp foarte scurt să fie și șef de școală, și diplomat, și ministru, și fiu de părinte prestigios, și președinte al țării. Apăsat pe vorbe, el este un produs al retorismului frivol, dâmbovițean și balcanic, care a ajuns ca „lumea nu putea să-l mai încapă”.
Maia Sandu nu are nevoie de asemenea bezele ridicole, ea este președintele demn al unui stat pe cale de a se europeniza și de a se impune în spațiul public internațional, iar astfel de lingușeli i-ar face deservicii, mai ales în fața propagandei speculative și toxice a Kremlinului, care ar performa pe seama „imperialismului” României. Ar fi destul doar acest argument pentru a ne raporta cu decență și cu admirație temperată și responsabilă față de un președinte de stat atât de vânat și atât de supus compromisului practicat de Uniunea Sovietică precum este Maia Sandu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.