Mame în vremea războiului. Lupta pentru viața copiilor

În afara granițelor Ucrainei se duce o altfel de luptă. Lupta mamelor care și-au luat copiii de mână și au lăsat în urmă tot: soți, părinți, bunici, frați, prieteni, casă, slujbă. Fără să știe exact unde vor ajunge sau din ce vor trăi. În loc de uniforme, îmbracă atitudinea pe care le-o dau instinctul matern și iubirea, iar arme le sunt puterile cu care erau deja înzestrate și pe care războiul nu a făcut altceva decât să le ascută. Și de care au devenit poate și mai conștiente.

Sabina, Iryna, Valeriia, Daria și Olena au ajuns în România în urmă cu mai bine de două luni, pe drumuri diferite, dar cu același scop: să înlăture amenințarea morții ce plana asupra copiilor lor și să se asigure că războiul nu va fi pentru ei decât o realitate pe care o vor cunoaște din poveștile altora. Nu una trăită direct de ei.

Cele cinci femei se numără printre cei peste 5 milioane de refugiați ucrainieni care și-au părăsit țara începând cu 24 februarie, în mare majoritate femei și copii. Aproape 3 milioane au mers în Polonia și de aici, cel mai probabil, către alte țări din Europa. În România, au ajuns peste 760.000 de refugiați, dar au rămas în jur de 80.000. Dincolo de cifre, fiecare are o poveste pe care istoria mare nu o va consemna. Pentru noi însă, cei care nu vom învăța despre invazia Rusiei în Ucraina din manualele de istorie, aceste istorii mărunte sunt lecții de viață.

Puterea de a lua decizii rapid

Sabina are 28 de ani și este din Odessa. A ajuns în România împreună cu David, băiețelui ei de aproape 3 ani, la începutul lunii martie. Cu greu a convins-o și pe mama ei Iryna, care mai are o fetiță de 8 ani, să plece.

În ziua primelor atacuri, pe 24 februarie, Sabina a fost chemată la muncă și a continuat să meargă la birou și zilele următoare, ca să se ocupe de chestiunile urgente, pentru câteva ore. Lucra pentru compania de operațiuni portuare Novolog. A trăit și experiența adăpostirii în buncăr, acolo unde a ajuns cu colegii ei de birou, atunci când au început alarmele aeriene. După câteva zile, directorul general le-a propus să plece împreună cu copiii, la Constanța.

Novolog este parte a grupului VA Intertrading AG Linz Austria, care operează și la Constanța, prin compania Vadeco. Prin acțiunea coordonată și susținută de acestea, 30 de mame și copiii lor au părăsit în siguranță Ucraina, la începutul lunii martie. Acest proiect a fost realizat cu sprijinul UPLIFT Aviation Services.

„A fost o decizie foarte dificilă să ne mutăm într-o țară străină. Dar în fiecare seară, ne culcam doar cu gândul să ne trezim a doua zi dimineață. Plângeam tot timpul din lipsă de speranță și frică pentru viețile copiilor. Într-o zi de vineri, directorul nostru general ne-a sunat și ne-am spus că avem o oră la dispoziție să decidem dacă plecăm, și să ne trecem pe listă”, povestește Sabina. A fost încurajată de soțul ei, care i-a spus că astfel vor fi în siguranță, iar el, fiind singur, își va putea purta de grijă mai bine.

Aceeași decizie a luat-o și Olena, colega Sabinei. Are 34 de ani și este o mamă singură cu doi copii: Denys de 15 ani și Aleksandra de 6 ani. A urmat îndemnul mamei ei care i-a spus: „Trebuie să ne salvezi copiii. Trebuie să pleci!”.

După câteva zile li s-a alăturat și Valeriia, care are o fetiță de 6 ani, Anna. S-au întâlnit la Constanța, acolo unde au petrecut aproximativ o lună într-un hotel, iar apoi, după ce au primit o ofertă de muncă, au venit în București.

În prezent, toate lucrează la divizia de catering a UPLIFT Aviation Services și spun cu zâmbetul pe buze că sunt „viitori bucătari”.

„Fetele s-au acomodat bine ținând cont de tragedia și stresul emoțional prin care trec. Colegii români au reacționat incredibil de eficient în ajutarea lor în privința acomodării. (…) Înainte de această criză a refugiaților, era destul de greu să angajazezi cetățeni din afara UE, însă autoritățile române au simplificat mult procedura, iar acum este relativ ușor să faci acest lucru. Intenționăm să mai facem angajări din rândul refugiaților ucrainieni pentru că este un gest umanitar până la urmă, și cred că suntem datori din punct de vedere moral să facem acest lucru”, spune Dl. Marius Puiu, administratorul companiei UPLIFT Aviation Services.

Puterea de a porni pe un drum necunoscut

În cadrul aceleiași companii, dar în departamentul de check-in, lucrează și Daria. Are 26 de ani și a ajuns în România pe cont propriu, după ce a găsit pe internet o firmă care făcea transporturi la Cernăuți.

„M-am trezit într-o zi și am înțeles că nu pot să mai rămân acolo. La început, am crezut că se va termina curând, dar cu fiecare zi care trecea, m-am convins că nu se va întâmpla asta și că nu voi putea duce o viață normală. Am avut foarte multe atacuri de panică, vedeam știri îngrozitoare legate de femei și copii, și nu voiam ca asta să mi se întâmple mie și fiului meu. Nu puteam să mănânc, nu puteam să dorm, nimic ... plângeam toată ziua. Nu puteam trăi fără să știu ce mi se întâmplă mâine”, spune Daria.

A plecat din Kamenskoye, unde i-au rămas mama și bunica, cu un copil de aproape 5 ani în brațe și o valiză mică, în care au încăput câteva hăinuțe, actele și un încărcător de telefon. Multe dintre prietenele ei s-au temut să plece din cauza traficanților de femei și copii, care profită de pe urma fluxului mare de refugiați pentru a-și racola victimele.

A ajuns la Cernăuți, unde nu o aștepta nimeni și fără să știe ce avea să i se întâmple mai departe. Purta în gând doar ce îi spusese nașa ei despre români. „Sunt oameni buni și blânzi. Trebuie să te duci în România pentru că acolo sunt oameni care iubesc foarte mult copiii și te vor ajuta”. Și așa a fost. A ajuns la Cernăuți și apoi la Suceava, unde a fost găzduită de o familie „bună și primitoare”. A găsit aici, pe lângă adăpost și „mâncare gătită multă și bună”, și sprijin pentru a pleca mai departe, la București, unde a considerat că are mai multe șanse să înceapă o nouă viață.

Puterea de a te adapta

La Odessa, Sabina lucra ca inginer, Valeriia era secretară, iar Olena era asistent suport tehnic. Iryna este croitoreasă și ar fi dat orice să poată rămână acasă, lângă soțul ei. Mai puțin viața fiicei ei de 8 ani.

Acum gătesc de dimineață până seara. Cele patru femei muncesc în ture, două câte două, astfel încât să poată avea grijă prin rotație de cei cinci copii. Au același salariu ca angajații români, iar singurul sprijin pe care îl primesc din partea companiei îl reprezintă plata chiriei pentru locuință. Sabina locuiește cu mama ei, iar Valeriia împarte apartamentul cu Olena și copiii ei.

„Am acceptat jobul pentru că ar fi fost foarte greu să stăm într-un hotel și să nu facem nimic toată ziua. Faptul că avem un loc de muncă, un apartament, ne dă sentimentul că avem o viață normală. Pe noi munca ne-a salvat. Față de cei care au rămas în Ucraina, situația noastră este mult mai ușoară. Nu ne facem griji că nu avem bani să le cumpărăm de mâncare copiilor, pentru că muncim. În Odessa sunt foarte mulți oameni care și-au pierdut locurile de muncă și nu știu dacă și când se vor putea întoarce la muncă. Situația noastră este chiar bună pentru că ne putem întreține”, spune Sabina.

În Ucraina, Daria lucra într-o agenție de modeling. Recruta modele și ținea cursuri. Avea o viață frumoasă și interesantă, de care îi este dor, dar pentru că lucrurile s-au schimbat, Daria s-a adaptat, atitudine care i se pare absolut firească.

„După primele 10 zile în România, aveam tot ce îmi era necesar. Mi-am închiriat un apartament, am găsit o grădiniță pentru copilul meu și mi-am găsit un loc de muncă. Când am ajuns mă gândeam că o să fac curat în hoteluri, dar iată că acum lucrez într-un aeroport. Ne-am făcut o viață nouă aici și e o viață bună”, spune Daria.

Puterea de a proteja prin povești

Când unui copil îi este frică de întuneric, mama îl transformă în „Domnul Întuneric” sau reușește să găsească un nume mai amuzant. Îi dau corp împreună și-l colorează. Apoi inventează niște replici și întunericul devine un personaj pe care copilul îl poate înfrunta de la egal la egal. Și pentru că mama conduce povestea, copilul iese învingător.

Când un copil trăiește războiul, mama transformă fuga din calea lui într-o călătorie interesantă, la finalul căreia îi așteaptă o viață nouă. Aceasta a fost povestea scornită de Daria pentru fiului de ei de 5 ani atunci când au părăsit Ucraina. În primele zile a plâns de dorul celor două bunici și al colegilor de la grădiniță, dar încetul cu încetul s-a adaptat și el. Are colegi noi, iar pe mama și pe bunica Dariei le vede zilnic prin apeluri video.

„Nu am vrut ca fiul meu să știe nimic despre război. Cred că dacă am fi rămas mai mult timp în Ucraina, ar fi suferit poate o traumă din cauza sirenelor pe care le auzea în fiecare zi, i-ar fi afectat sănătatea mintală. Când va mai crește și va înțelege mai multe, o să-i explic de ce am plecat din țară și le-am părăsit pe cele două bunici”, spune Daria.

Sabina a avut o misiune mai ușoară pentru că are un copil de 2 ani și 7 luni, vârstă la care viața se învârte în jurul mamei și îți este suficient ca ea să fie lângă tine ca să te simți în siguranță.

Pentru ceilalți copii însă, voyna („război” în ucrainiană) este un cuvânt pe care îl aud zilnic. L-au auzit încă din primele zile și au înțeles de ce trebuie să plece, chiar dacă cu lacrimi în ochi. În lipsa poveștilor care să mascheze realitatea, și-au pus toată încrederea și speranța în mamele lor.

„Când am plecat i-am spus că mergem într-un undeva unde o să fie mai bine, unde nu se mai aud sirenele și unde nu sunt atacuri cu rachete. Un loc unde o să putem dormi mai bine”, își amintește Valeriia.

Puterea de a găsi și a da speranță

„Când se va opri războiul și când ne vom putea întoarce acasă?” Valeriia primește această întrebare aproape zilnic de la fiica ei Anna. Nici ea, și nici celelalte mame nu încearcă un răspuns.

„Când am plecat, am crezut că va fi doar pentru câteva săptămâni, o lună ... În martie ne gândeam că ne întoarceam în aprilie, în aprilie, poate în mai ... acum nu ne mai proiectăm nimic. Doar așteptăm și sperăm să ne întoarcem cât mai curând acasă. Fața de cei rămași acolo, noi avem o situație bună. Avem un job, avem o viață normală, zâmbim, mergem cu copiii pe stradă fără să ne temem pentru viețile lor, avem chiar locuri preferate unde îi ducem în timpul liber”, spune Sabina.

Dar chiar și așa, toate cele patru femei vor să se întoarcă în Ucraina imediat ce războiul se va termina. Nu știu pe cine sau ce vor găsi acolo, dacă își vor mai găsi sau nu casele ori slujbele, dar cel puțin vor fi acasă.

Daria însă nu este atât de sigură că se va întoarce. „Îmi iubesc țara și sper ca războiul să se termine în curând. Dar mă gândesc că atunci când se va termina, din punct de vedere economic nu vom avea o situație bună și va fi necesar mult timp pentru reconstrucție. (…) Nu știu ce se va întâmpla mâine sau peste un an, dar pot să spun că acum iubesc România. Aici am găsit sprijin, am prieteni, am tot ce îmi trebuie, iar în acest moment nu îmi doresc să plec”. În prezent, Daria urmează un curs pentru a deveni stewardesă, și chiar intenționează să deschidă o agenție de modeling împreună cu o prietenă din Ucraina.

Peste 200 de copii au fost uciși și aproape 400 au fost răniți de la izbucnirea războiului din Ucraina, potrivit unui raport preliminar publicat la jumătatea lunii aprilie. Din fericire, copiii Sabinei, Irynei, Valeriiei, Olenei și Dariei nu se vor regăsi în raportul final. Pentru cei rămași însă acolo, pericolul este real, prezent și anunțat regulat de sirenele aeriene.

Acest proiect a fost realizat cu sprijinul UPLIFT Aviation Services.

Imaginile celor cinci mame alături de copiii lor, prezentate în acest articol, fac parte dintr-un proiect fotografic inițiat şi realizat de Constantin Tudose | Creative Impact.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Mame în vremea războiului. Lupta pentru viața copiilor

Francezii deschid cea mai mare „Ambasadă Brâncuși” în Paris, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului de deschidere care va reuni peste 1.500 de personalități

Matematica binelui pentru o familie de agricultori români care a înțeles din timp valoarea pământului: „De fiecare dată când unul dintre noi vede legume la magazin cu eticheta Ferma Mirică, face poze și le pune pe grupul de familie”

A doua tinerețe a unui rocker sălbatic | Dan Byron, „În oraș cu Florin Negruțiu”: „La un moment dat, o puștoaică ne-a zis că a auzit de noi de la bunica sa”

Prima experiență „halucinantă” a unui sibian strămutat la București: „La Unirii, s-a produs ceva inimaginabil - a început să mă lovească cu plasele, crezând ca vreau să i le fur”. Cristi Avram, manager cultural, la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu”