foto: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia
Mândria de a fi român sau de a te asocia cu mândria altora de a fi români își găsește nefericitul echilibru în revolta sau rușinea față de cei care nu se simt mândri sau față de cei care nu sunt la înălțimea unei asemenea mândrii.
A fi mândru că ești român este, de cele mai multe ori, o expresie a resentimentului naționalist. Desigur, vom ști întotdeauna să găsim cuvintele frumoase pentru a masca resentimentul și pentru a refuza naționalismul, dar activarea acestei mândrii este mereu simptomul unei crize identitare.
Nevoia de a fi mândru de apartenența ta (la neam, la limbă, la religie, la o comunitate mai largă) provine dintr-o nevoie firească de a fi împreună cu ceilalți în ceva mai larg, mai înălțător, mai dătător de sens. Este o nevoie umană, eternă, de comuniune și exprimă dependența noastră reciprocă.
Însă între nevoia de apartenență și mândria de a aparține există o distanță pe care o parcurgem atunci când ne aflăm într-o criză de identitate. Sau când discursurile publice dominante apasă foarte mult pe pedala acestei crize.
Căci mândria de a fi ceva își are, pe partea întunecată, un echivalent: mândria de a nu fi altceva sau faptul de a nu trebui să-ți fie rușine că ești altceva. Adică faptul de a pune bariere între „noi” și „ei”. Atunci când spun „sunt mândru că sunt român”, undeva, într-un colț îndepărtat, se poate auzi ecoul lui „sunt mândru că nu sunt ne-român, chiar anti-român”.
Suplimentul de identitate pe care îl dă mândria de a fi român este sursa naționalismului. Este acea parte în plus din identitate care intră în război cu alte identități, acea parte fără de care nu-ți simți împlinită identitatea ta proprie. Nu doar că sunt român, dar sunt mândru că sunt român.
„Mândria de a fi român” este proteza identitară în vremuri pline de emoție sau de frică, dar și în vremuri sărace, în care nu ne este de ajuns ce suntem, ce facem, ce visăm, ci vrem să fim mai mult.
Și putem fi mai mult fie extrăgând seva acestui plus din trecut (eroi, fapte vitejești, tradiții, sfinți, scriitori), fie identificându-ne cu români care devin astăzi celebri prin performanțele lor artistice, sportive sau științifice. În această mândrie personală și deficitară a noastră se transferă ceva din gloria acestor celebrități și ne permite să ne ambalăm o identitate nesigură într-un înveliș atrăgător.
Dar identitatea născută din mândria de a fi ceva care nu e în controlul tău este și resentimentară. Pentru că sub mândrie stă multă frustrare acumulată (bunăoară personală: nu ai făcut mare lucru cu viața ta, nu ești mulțumit cu ceea ce ești, nu ai alte forme în care să te afirmi public) sau multă invidie față de performanțele altora.
Sub mândrie poate clocoti de multe ori umilința, respingerea, eșecul, nerecunoscute ca atare și convertite, prin cuvinte alese, prin imagini cosmetizate, în succes sau justificare nobilă a eșecului. Dar ele sunt acolo si sunt periculoase. În mândria prezentată generos se poate ascunde dorința de răzbunare împotriva celor care au atentat vreodată (real sau imaginar) la mândria noastră.
Mândria de a fi român nu este un impuls la acțiune, ci la reacțiune. Prin afirmarea, cel mai adesea stridentă, a acestei mândrii nu ne proiectăm ca o comunitate în viitor, nu ne strângem în jurul unui proiect creativ, ci adoptăm un comportament reactiv, cu spatele la viitor, ca o reacție la o criză sau la o boală (ea însăși reală sau imaginară).
Cel mai adesea i-am auzit afirmând mândria de a fi români pe cei care nu aveau cu ce umple golurile din inteligența, imaginația sau viața lor ori pe cei care voiau să sufoce sub mantia glorioasă a mândriei momente rușinoase din trecut (faptul de a fi fost securist, corupt, condamnat etc.). Politic, revendicarea mândriei de a fi român nu dă naștere patriotismului, ci conduce înspre naționalism și xenofobie, chiar dacă, în amonte, ea fusese doar un sentiment frumos al unor oameni cu cele mai bune intenții.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Noi suntem mândri că suntem americani, fiindcă nu suntem inferiori altor nații.
2. Noi suntem mândri că suntem japonezi, fiindcă nu suntem inferiori altor nații.
3. Noi suntem mândri că suntem negri, fiindcă nu suntem inferiori albilor.
4. Noi suntem mândre că suntem femei, fiindcă nu suntem inferioare bărbaților.
Punctele #1 și #2 nu veți avea ocazia să citiți, deoarece ei știu deja că nu sunt inferiori altor nații - așadar, nu are niciun rost să demonstreze contrariul.
Punctele #3 și #4 se pot citi frecvent și denotă un complex de inferioritate. Fiindcă, dacă gândul că s-ar putea să fii inferior nu ți-a trecut prin minte, atunci nu te-ai mai apuca să încerci să pari altceva sau să demonstrezi contrariul.
În al doilea rând, putem face o paralelă cu simbolurile anti-taxe. A avea un simbol care contestă impozitele nu înseamnă că cineva nu vrea să plătească taxe în general, ci că poate fi împotriva unor măriri de taxe sau a modului în care sunt gestionate acestea. La fel, simbolul anti-comunist reflectă o opinie critică față de un sistem, nu o ipocrizie.
Cred că este important să ne exprimăm opiniile și să discutăm despre valorile în care credem, fără a fi judecați pentru alegerile noastre simbolice. Fiecare dintre noi are dreptul să își exprime nemulțumirile și să promoveze idei care consideră că pot aduce o schimbare pozitivă.
Sper că acest răspuns îți oferă o mai bună înțelegere a motivelor din spatele alegerii avatarului meu și te încurajez să continui discuția într-un mod constructiv.
Comunismul era ca o petrecere la care nimeni nu se distra, dar toată lumea trebuia să spună că se distrează, altfel erai dat afară... din petrecere, țară sau viață. Simplu, nu?
Comunismul e ce se întâmplă când un sistem te învață mai bine să rezolvi integrale decât să înțelegi istoria țării tale. După 35 de ani de la Revoluție, încă avem elevi care ies din școală fără să știe de ce unii stăteau la coadă pentru pâine. Deci, eșecul nu e doar al tău, e și al manualelor de istorie.
Răspuns: pentru a discuta vârsta cuiva, mai întâi este necesar să definim Timpul. Se spune că Timpul în Univers ar fi legat de cine-l observă. De exemplu, la un moment dat, peste 20 de ani, comentariile tale vor fi analizate la modul „acum 20 de ani, în România, cineva încă se mai întreba ce este comunismul - şi de asta nu am fost în stare să evoluăm ca naţie”.
Întrebare: eşti mândru, ca român, să-ţi aduci „contribuţia” la o astfel de posibilitate?.. sau chiar vrei ca ţara noastră să nu evolueze?
2 - nu am discutat și nu discutam nimic, voiam doar un număr format din două cifre.
3 - evitarea răspunsului e oarecum sinonimă cu atitudinea femeilor trecute de o vârstă. pentru un bărbat (dacă ești) e puțin jenantă.
4 - ”răspunzi” la o întrebare cu o altă întrebare. deja vorbim de caracter.
5 - rostești cuvântul magic „evoluție”. simți penibilul?
Începe să devină evident că tu nu apreciezi discuţia, că eşti pe-aici doar ca să încerci să provoci - şi nimic mai mult de atât.
De ce să fii mereu împotrivă este obositor
În ziua de azi, aproape orice conversație devine o competiție. Spui „îmi place cafeaua” și imediat cineva răspunde: „Greșit, cafeaua e nesănătoasă!”
Această nevoie de a fi mereu în opoziție pare să fie modul prin care unii încearcă să pară interesanți sau independenți. Dar în loc să ne apropie, ne separă.
E timpul să ne amintim că e în regulă să fim de acord uneori. Nu trebuie să câștigăm fiecare discuție. Uneori, „cerul e albastru” chiar poate fi un punct comun.
Tendința de a contrazice – un obstacol în comunicare
Tot mai des, conversațiile se transformă în competiții pentru a contrazice, în loc să fie schimburi de idei. Această tendință, observabilă în mediul online și offline, este alimentată de o cultură care valorizează conflictul și dramatismul.
Pentru a restabili o comunicare autentică, trebuie să ne regăsim răbdarea de a asculta și de a construi pe baza ideilor celuilalt. Doar așa putem învinge reflexul de a contrazice fără scop și putem reveni la discuții constructive.
eu am răbdare să te ascult dar nu aud nimic din ceea ce întreb. ca să pot construi ceva am nevoie de onestitate din partea interlocutorului. tu răspunzi cu întrebare la întrebare, introduci termeni care denaturează (te-a-nvățat cineva sau o faci nativ? retoric, stai liniștit). la ipocrizie ești bun dar la un simplu răspuns mai greu. iar aia cu „e-n regulă să fim de-acord uneori” e campioana absolută. reușești să negativizezi o valoare pozitivă. e spontană sau au ”premeditat-o”? mă stupefiază o așa mutare. recunosc, n-am mai întâlnit-o. mulțumesc pt update.
Pentru mulţi românoşi, cuvântul „dezbatere” este interpretat (în mod eronat) a fi un fel de luptă său război care trebuie „câştigat” cu orice preţ. Pentru unii (ca tine), orgoliul sau ego-ul sunt mai importante decât argumentele.
Dacă aş fi mentor-ul platformei, eu aş redenumi prompt-ul „Intră în dezbatere” în ceva care sună mai constructiv, mai blând - probabil: „Intră în discuţie”.
Hei „pixel”, eşti sigur că, „a dezbate" pe-aici cu anti-comuniştii o să-ţi aducă vreo mulţumire în final? Care o fi aia? întreb aşa, pentru un prieten, care se tot plânge că nu-i dă statul mărire de pensie drept recompensă pentru trecutul său de (fost) propagandist.
Sau despre mândria de a fi american, cu steagul în curte, pe casă, pe masă..
Dar când David Popovici.. etc Că tot l-au luat unii la forfecat.. :))
ÎNTOTDEAUNA este despre "noi" și "ei", cine cred altceva încă mai crede în Zâna Măseluță!
EI ne-au ținut 17 ani la poarta Schengen-ului, nu NOI am stat!
cât privește articolul lui nenea contributorele, e o încovoiere a adevărului de menționat în viitor, neapărat. generațiile viitoare, ale unui viitor negândit dar sigur nu imediat, vor învăța la școală, atunci, în ce formă va fi fiind educația, despre cum se comporta presa online în speța doctrinei asumate (în x gradiente), cum mâna ori certa boborul. personal, e spectacular.