Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Maradona al meu, o grămadă de purici uniți într-o siluetă rotundă

Maradona 1985

Foto: Guliver Getty Images

Pe Maradona îl știam fenomenal, de mic, fără să-l fi văzut vreodată. De „butoiașul atomic” am auzit prima dată, când mă jucam cu copiii amicilor părinților mei. Taică-meu mergea în vizite de vizionare a meciurilor, iar driblingurile lui Maradona aveau ecou peste tot. În nechezolul de pe masă, în berea nepasteurizată, în fumul de BT. „Uaa-ul” ieșea din camera adulților și se ducea pe holurile apartamentului, unde noi încingeam miuța cu mingea de 35. Când aruncam și eu un ochi în camera celor mari, să văd eroul, nu vedeam decât un bruiaj. „La ce se uită oamenii ăștia?!" Maradona era doar o grămadă de purici uniți într-o siluetă rotundă, un pic mai mare ca mingea, care îi învârtea pe ceilalți purici deșirați.

În fața puricilor era un ecran colorat, alandala. Asta era Maradona văzut 12K. Țineam cu Argentina, cum țin azi puștii cu Barca și Real.

Fotbalul lui Maradona e un vin vechi din care, ca microbist, mai guști uneori pe YouTube când te saturi de fotbaliștii mecanizați de azi. Ca să fac o poantă, cred că până și lui CTP îi plăcea cum joacă Maradona. L-ați citit pe CTP scriind despre fotbal? Se mai enerva cu naționala pe vremuri, probabil îl căuta pe Maradona al nostru, Dobrin, în orice jucător român, cum am făcut toți care nu înțelegeam cum stă mingea aia lipită de ghete.

Țin minte niște imagini de pe net cu Maradona într-o revenire la Napoli. Mașina în care se afla starul, era efectiv cărată de mulțimea în delir. Am scris 15 ani despre fotbal, dar niciodată nu am văzut atâta dragoste a tribunei față de un jucător. Maradona a fost Zeul orașului lui Elena Ferrante, pe care atunci când am citit-o cu celebra carte a amiciției dintre două fete, reciteam pasajele cu străduțele înguste din Napoli, imaginându-mi copiii care băteau mingea și care aveau să fie binecuvântați peste câțiva ani, cu cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Daca moare un mare savant care a salvat mii de vieți nu plânge nimeni.In schimb la un mare sportiv vezi o grămadă de bocitoare. LUMEA ASTA NU ESTE IN REGULA !
    • Like 6
    • @ Candid Daniel
      Absolut de acord! Dacă nu ești leșinat după fotbal, nu ești om! Dacă nu vezi în Maradona, Pele, Messi, sau Hagi un zeu, ești un neisprăvit! iar dacă cumva îndrăznești să spui că Diego Armando a fost un anlafabet dependent de droguri și alcool care nu a știut să-și gestioneze gloria, atunci chiar ești un nenorocit! Prin popularitatea fotbalului poate fi înțeleasă mai ușor prostia planetară...
      • Like 5
    • @ Candid Daniel
      Ba da, este în regulă lumea, pentru că un savant se afirmă și cunoaște împlinirea în comunitatea științifică, inaccesibilă publicului larg!
      • Like 0
  • catalin check icon
    Asta cu "cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor" e discutabilă, in schimb e indiscutabil: mare om, mare caracter, mare handbalist!
    • Like 7
    • @ catalin
      Aceste 3 ”laturi” în care a fost mare trebuie puse între ghilimele, mai ales primele două... Menționarea lui (și) ca handbalist constituie o ironie gustată de cei care-i cunosc biografia la modul contemporan.
      • Like 2


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult

Cybersecurity

„Avem un exces de producție în anumite intervale orare- de exemplu, între ora 10 dimineața și ora 16, când panourile fotovoltaice produc mai mult. Responsabilitatea noastră, ca furnizor, este să dăm clienților tarife orare: când există surplus, energie mai ieftină; când există deficit, un alt preț. Responsabilitatea clientului este să-și adapteze profilul de consum. Dacă la ora 13 există surplus și eu îmi permit să ofer energia cu un preț mai mic, ar fi bine dacă și clientul s-ar educa să consume în acel interval- să pornească aspiratorul din casă sau mașina de spălat de la depărtare”, spune Radu Brașoveanu, Director Digital Solutions la PPC România (foto: Yau Ming Low / Alamy / Profimedia).

Citește mai mult

Eugen Rădulescu

Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.

Citește mai mult