Anul acesta ni se propune o radicală reformă a învățământului. Din 1989, școala românească a suferit multe încercări de reformare, unele mai bune, altele mai puțin bune. Totuși niciodată nimeni, până azi, nu a cutezat să atingă în mod nechibzuit conținuturile, nici prin defrișare periculoasă, nici prin aruncare în derizoriu. Astăzi toate lucrurile acestea se întâmplă. Inconștiență? Rea-voință? Reforma învățământului, realizată subversiv, într-un ritm galopant, ne fură pământul de sub picioare pe nesimțite, până la punctul în care ne vom trimite copiii la școală aproape degeaba. La problemele (nu puține) ale școlii românești, riscăm să o adăugăm pe cea a pseudo-cunoașterii.
Bizar este că perioadă de dezbatere publică pentru acest subiect esențial este de două săptămâni (27 ianuarie – 13 februarie), aproape epuizată fără ca nimeni să dezbată cu adevărat ceva. Mă întreb: cât de prudent este să propui o reformă a învățământului seismică, dar să organizezi o pseudo-dezbatere în două săptămâni, deși e limpede că poporul habar nu are ce i se pregătește? Care este ecoul în presă, în zilele astea? Ce spune opinia publică? Ce spun specialiștii, printr-o consultare de amploare? Nimic. Liniște, pentru că informația, deși plantată pe câteva site-uri oficiale, nu este de fapt real diseminată. Lumea nu știe aproape nimic.
Ni se prezintă o școală, zice-se, mai cool, mai fun. Nu am forțat cu aceste cuvinte, este chiar ceea ce se întâmplă programei de limba și literatură română pentru gimnaziu, primenită cu elemente de registru argotic și publicistic (benzi desenate, articol, afiș, interviu, blog). Această programă e propusă spre dezbatere publică aici. Pentru că sunt multe pagini de parcurs și pentru că poate fi greu să vă imaginați cum vor arăta manualele în conformitate cu ea, vă prezint conținutul unui auxiliar, pentru clasa a V-a. El se distribuia în școli încă din toamna trecută, prezentat ca întocmit după noua programă… devenită publică abia în ianuarie 2017! În ianuarie am avut „surpriza” de a constata că distribuitorii avuseseră dreptate: el urmează marile direcții ale unei programe care, la momentul apariției lui, oficial nu exista.
Astăzi, artiștii adoră colajul, fragmentarul, jocul cu registrele. Dar artiștii aceștia știu din ce să facă un colaj! Ei au o vastă, justă cunoaștere a fenomenului literar și cultural. În schimb, noi ajungem să interzicem această cunoaștere copiilor noștri?
Pentru că o fotografiere a cuprinsului intră sub incidența legii drepturilor de autor, facem doar câteva precizări: autorii români fundamentali sunt foarte puțini (de pildă Caragiale cu Bubico, Gellu Naum, Cărțile cu Apolodor), alții fiind de raft secund sau chiar cvasi-anonimi. Literatura străină este masiv reprezentată prin texte ca: Micuțul Nicolas (Sempé-Goscinny), Cum a furat Grinch Crăciunul (R. Dahl), Insula delfinilor albaștri (Scott O’Dell), Charlie și fabrica de ciocolată (R.Dahl), Satul câinilor (Gianni Rodari), O poveste grimminală (Grimm trilogy – Adam Gidwitz). Toate aceste titluri pot pătrunde și în manualele aprobate, pentru că programa nu impune o listă de autori canonici, totul fiind lăsat la gustul și discernământul autorului.
Cunoaștem recuzita de argumente din spatele acestor alegeri. Oscar Wilde afirma că arta încetează să fie artă atunci când devine arheologie, când e interesată doar de trecut. De acord. Se dorește ca elevii să înțeleagă că literatura poate deveni un fapt de viață, că îi putem împrumuta instrumentarul pentru a redacta o invitație, un e-mail, o scrisoare familiară. Putem coborî arta în stradă, putem înțelege că sunt forme artistice pretutindeni în jur, de la ofertele culturale urbane până la modul în care noi înșine privim cotidianul aparent banal. De acord, iarăși.
Punctul în care ne putem distanța de viziunea reformatorilor este acela în care ne amintim că nu poți fi postmodernist dacă nu cunoști și celelalte vârste ale unei culturi. Astăzi, artiștii adoră colajul, fragmentarul, jocul cu registrele. Dar artiștii aceștia știu din ce să facă un colaj! Ei au o vastă, justă cunoaștere a fenomenului literar și cultural. În schimb, noi ajungem să interzicem această cunoaștere copiilor noștri? Nu e prima dată când se observă trădarea făcută de unii intelectuali români, care, deși buni specialiști, cu acces la informație, se raliază unei ideologii și părăsesc binele și onestitatea. În cazul de față, intelectuali de solidă formare au trădat, alegând să livreze noilor generații o brumă de cunoaștere, pentru că, zic ei, și așa nu ai cu cine, și așa nu-i mai interesează nimic. Fals. Copiii de azi au la fel de multă curiozitate (sau mai multă) ca noi și merită o educație de calitate. Ce haz fac micuții de a V-a când află că Ivan a păcălit moartea, închizând-o în sicriu și dându-i drumul pe apă! Sau că Nică a furat cireșele, iar Ionel a pus dulceața în pantofii vizitatorului. Sunt opere referențiale, care provoacă bucurie, emoție, empatie, fiind în același timp valabile estetic. Sunt impresii plăcute, la întâlnirea cu un text bine scris. Păcat că azi am hotărât să le dăm copiilor un amalgam de cunoștințe confuze și aproximative, subestimându-i și propunându-ne prioritar a-i fasona ca cetățeni cuminței ai unui sistem. Desigur, avem nevoie de virtuți sociale („manifestare de comportament empatic cultural și intercultural”, cum spune programa), dar pedagogii cu experiența istoriei cunosc riscurile didacticilor teziste. Manualele anilor 50 nu sunt cu mult diferite, doar că azi le surclasăm în rafinament.
Rămâi la marile texte, pentru că altfel copiii nu le mai cunosc și ne trezim cu o generație scoasă de pe marile bulevarde ale cunoașterii și băgată pe ulițe. Copilul nu înțelege că i se propune o literatură postmodernistă, de intertextualitate (pentru că nu se duce la textele fundamentale, originare, programa nu îl mai trimite la ele)
Revenind la postmoderniști, aș aminti cartea lui Florin Bican, propusă în auxiliarul de a V-a și scrisă cu talent, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși. Ea este un astfel de colaj din marile basme românești, în cheie ludică, parodică. Întreb: cum să pui în fața unui copil de a cincea un text postmodernist cu referințe la Povestea lui Harap-Alb, de pildă, și să nu-l mai trimiți la textul sursă?
În spatele programei de română se mai poate observa o tendință. Filologii au această caracteristică: după ce au citit vârfurile unei literaturi, fac un fel de arheologie literară și se bucură enorm când găsesc lucruri rare, autori uitați, zone neexplorate. Eu însămi am tendința asta. Pentru mine, când fac astfel de mici descoperiri, trec în plan secund Creangă și Eminescu, măcar vremelnic.
Cam aceasta este optica literaților, dar când lucrezi la o programă și mai apoi la un manual, trebuie să fii didactic, prudent cu jocurile periculoase! Oare este cazul să experimentezi pe copii? Preferințele și arheologia din viața privată nu trebuie să transpară în oferta ta spre tânăra generație. Rămâi la marile texte, pentru că altfel copiii nu le mai cunosc și ne trezim cu o generație scoasă de pe marile bulevarde ale cunoașterii și băgată pe ulițe. Copilul nu înțelege că i se propune o literatură postmodernistă, de intertextualitate (pentru că nu se duce la textele fundamentale, originare, programa nu îl mai trimite la ele). În plus, copilul (și poate nici măcar părinții) nu mai află adevărul: nu i se aduc în față decât puține texte de primă mână, restul fiind comerciale. Este subestimat, îndepărtat de fluxul adevăratei cunoașteri. Azi educația este răspândită la scară largă, numai că unii vor primi (în privat sau autodidact) informațiile care te pot clădi și propulsa, iar alții, maculatură.
Parcă nu ar fi prudent să riscăm ca elevii noștri să fie ironizați, la maturitate, de propriii copii, spunându-li-se că acele cărți parcurse de ei „nu mai sunt chiar la modă”, iar autorii au căzut în uitare. Și parcă, iarăși, nu ar fi înțelept ca ei să își piardă timpul cu niște cărți de duzină (îi pasă cuiva de timpul lor?), primind totodată impresia falsă că ceea ce girează școala are automat valoare. Așa era până acum.
În diverse discuții private, cu persoane de pregătire foarte diferită de a mea (de pildă, absolvenți de filieră politehnică), am putut constata, din referințe aruncate la întâmplare de aceștia, cât de clar conturate le sunt anumite aspecte ce țin de literatură română și de judecăți general estetice. Nu cred că suntem conștienți de acest fapt, dar noile generații nu doar că nu vor mai avea cunoștințele acestea și nu vor mai citi deloc anumite texte (nici măcar în clasă), dar nici nu vor mai auzi de ele. Cine nu este în manuale, aproape că nu există. În plus, ce va mai înțelege un copil dacă scriitorii adevărați vor fi puși alături de un Adam Gidwitz?
Să mă aplec acum puțin asupra literaturii străine. Utilitatea predării ei este incontestabilă, deși ar fi de preferat să nu amestecăm lucrurile, ci să propunem ore aparte de literatură universală, așa cum în prezent există doar la clasele de filologie, la liceu. Amalgamarea (a se vedea pagina 26 din programă) riscă să creeze derută, or copiii au nevoie de prezentări clare și sintetice. Dar dacă se dorește neapărat ca aceste texte să fie predate la română, nu este grav. Esențialul este totuși să fie propuse texte mari, referențiale, nu selectate după criterii de vânzări sau de incerte premii de young litterature. Parcă nu ar fi prudent să riscăm ca elevii noștri să fie ironizați, la maturitate, de propriii copii, spunându-li-se că acele cărți parcurse de ei „nu mai sunt chiar la modă”, iar autorii au căzut în uitare. Și parcă, iarăși, nu ar fi înțelept ca ei să își piardă timpul cu niște cărți de duzină (îi pasă cuiva de timpul lor?), primind totodată impresia falsă că ceea ce girează școala are automat valoare. Așa era până acum. De aici înainte, să reținem că intrăm în zona de pâine și circ.
Ideal ar mai fi ca, simultan cu literatura universală, spațiul alocat literaturii naționale să fie semnificativ mai mare. Desigur, suntem o cultură mică, iar în alte arii lingvistice se pot găsi opere superioare alor noastre. Dar literatura este eminamente artă a expresiei, or forma cea mai bună în care ea se poate prezenta este cea a scriitorilor naționali. Nu oricine are norocul să fie tradus de Cărtărescu, sau de Arghezi (Baudelaire), de Coșbuc (Dante) etc... O traducere nu poate egala un original. A face literatură înseamnă a da cuvintelor cea mai bună valență pe care o pot primi ele, mergând până la a le face docile, gumoase sub geniul unui autor (Nichita Stănescu, inventând „necuvintele”, sau Eminescu, Creangă, postmodernistul Șerban Foarță etc). Considerațiile filologice ar fi prea multe, de aceea le părăsesc. Nu ar lipsi nici argumentul apartenenței identitare. Ne reamintim că asta nu e o culpă în Uniunea Europeană, clădită sub mottoul „unitate în diversitate” și sub filosofia păstrării identității de voce în concertul european. În manualele germane pentru Hauptschule (gimnaziu), vom regăsi, într-adevăr, tendința de predare amestecată (literatură națională, literaturi străine) numai că literatura germană este efectiv prioritară, mult mai bine reprezentată cantitativ, în plus cu transmitere de viziune sistemică și axiologică (pe lângă nume mari ca Goethe, Schiller, Lessing, Brecht, Hesse, se observă chiar și literatură foarte veche, Cântecul nibelungilor). Discuții ample în educație sunt și la ei, dar se pare că noi împrumutăm nediferențiat și neadaptat, ba chiar depășim, ajungând să propunem ceea ce în acele sisteme-etalon este de neconceput: renunțarea la valori definitorii și la o cunoaștere fundamentală.
Grav este că ceea ce se întâmplă la română se regăsește, în alt registru, la aproape toate materiile școlare: cunoștințe aproximative, ambalate haotic și ceva mai sclipitor (că tot suntem în societatea de consum), cu dezamăgirea de a descoperi, odată ambalajul îndepărtat, slaba calitate a ofertei. Ar mai trebui spus că școala trebuie înnoită doar în ceea ce privește sugestiile metodologice (modul de abordare a conținuturilor, predarea, evaluarea, exercițiile propuse în clasă și acasă). Metodele inovative au pătruns deja în școală și multe dintre ele ar trebui adoptate pe scară largă: prin diversitate și inovație se încurajează creativitatea, abordarea deopotriv teoretică și practică. Să reținem însă că sunt necesare metodele diverse de predare (inclusiv unele ludice), fără să dăunăm conținuturilor învățării. Dacă ne diversificăm metodele pentru a transmite mai nimic, atunci ce am rezolvat?
În aceste condiții, este efectiv uriașă responsabilitatea noastră. E nevoie de schimbări, dar ele trebuie să se producă chibzuit și în direcția justă. Azi, majoritar, nemulțumirile punctuale se îndreaptă spre felul în care se construiește relația profesor-elev, spre numărul foarte mare de elevi din clasă, spre fenomenul crescut de al violenței în școli. A folosi aceste nemulțumiri și a le direcționa spre conținuturile învățării, asta e foarte dăunător. Să sperăm că vom avea înțelepciunea de a nu lua decizii fatale pentru generații întregi. Profesorii și specialiștii au dreptul de a participa la această dezbatere publică, putându-și exprima părerea aici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
„Let us examine more closely the methods proposed by successive ministries to achieve the noble ambition of producing effective citizens. They are ‘child-centred’ and we can all observe the consequences. Constructivism, even when it is not named, has entered our national education system. Constructivism knows no limits. Once it has arrived, the pedagogical requirements imposed by the Ministry of Education will take this direction year after year. All the while, effectiveness is never mentioned in these official ordinances. The word is banned. The mission of schools was proclaimed to be the humanistic principles of equality and personal development, so it was imagined that the means to these goals must reflect this ideal of personal fulfilment, an assumption that was never questioned; an assumption that was very pleasant to believe. Since children are culturally, socially and economically diverse, schools have had to minimise these differences by dumbing down, by removing grading, by minimising the importance of specific knowledge for success. No student should think they are better than others due to their academic success. All must believe that they succeed. In the same way, in order to develop democratic values, we will have to make each classroom into a mini-democracy, where pupils have a say in rules and sanctions. In order to promote personal fulfilment, we will remove all struggle, all bad grades, all demanding exercises and all repeated practice from the classroom, and introduce play based learning. There are countless examples. All of these practices rest upon a confusion between the ends and the means, and a denial of reality: evidence which clearly indicates what is effective and what is ineffective pedagogy is completely ignored. Schools are no longer authoritative, so they are invaded by the outside world, in the form of new technology and parental interference; there is no competition; grading is disappearing; students work on projects according to their own interests; school trips proliferate; and despite this orgy of constructivism, results are still not improving. Faced with a fiasco that can no longer be hidden, the only solution proposed is yet more constructivism, and the absence of results is attributed to refractory teachers who use archaic practices. This is a denial of reality. It is a hellish vicious cycle from which escape will be extremely difficult, even if we have a strong will to break free.”
Iată un extras:
„More than four decades have passed, during which we have repeatedly fiddled around with the primary school’s mission to give all pupils intellectual formation and republican values. And what is the result? We have achieved an equality of ignorance: most students entering secondary school have lamentable levels of knowledge; they lack even the basics; they are culturally impoverished. As for republican values, here too we see an inverse correlation between the intention and the effect, as behaviour in the classroom has seriously deteriorated.”
https://thetraditionalteacher.wordpress.com/2016/12/17/denial-of-reality/
Sună cunoscut ?
Eu raman surprins cand am de a face cu cineva (pe care nu-l cunosc deja) si vorbeste corect.
Strict la obiect, dincolo de selectia de autori studiati, indiferent de cine propusi si impusi, de doctrina comunista de mai an, ori de cea intamplista de azi, calitatea actului de invatamant ramane constant, dovada data de rata incredibil de inalta a analfabetismului functional din tara asta.
Performanta invatamantului romanesc cade sub incidenta a doi factori, unul universal, iar celalalt de bucatarie interna.
Problema principala a invatamantului public din secolul nostru, si nu o spun eu, un 'habarnist', ci niste minti mai luminate si cu ceva mai multe titluri universitare la purtator, este ca acesta nu mai este corelat cu cerintele momentului, fiind numai bun pentru realitatile... jumatatii secolului trecut. Vedeti, putem lipi doua computere mai performante pe un MIG 21, dar tot un lighean zburator va ramane, in comparatie cu generatiile a 4-a si respectiv a 5-a de aparate de zbor militare.
Asta nu poate inseamna decat ca este nevoie de un produs cu totul si cu totul nou. Viitorul nu apartine sculer-matriterului, pentru ca slujba lui va fi preluata de o masina. Va fi nevoie de un individ capabil sa faca ceea ce o masina (un computer) nu poate - iar asta inseamna investitia in dezvoltarea intelectuala. Viitoarea sursa de bunastare nu mai fi munca bratelor, ci cea a mintii. Din pacate, viitorul tarii asteia nu arata prea insorit... iar asta ar fi fost contextul universal.
A doua sursa de probleme pentru invatamantul romanesc este incapabilitatea dovedita a acestuia de a se reforma. Trec peste aspectele nenorocite (frauda, institutia 'micii atentii', intregul sistem al meditatiilor, politizare si altele) si ma duc direct la miez: explicati-mi, va rog, cat de relevanta este scalda lui Nica in apele Ozanei cea frumos curgatoare pentru un pusti ce tocmai si-a upgradat pc-ul pentru a juca the next level - ala atat de misto, de care vorbesc toti colegii lui. Intelegeti ce spun? Modalitatea in care se incearca uploadingul informatiei respective in mintea, constinta, sufletul elevului, este ineficienta. Nu mai rezoneaza. este caduca.
Talmes-balmesul de autori de diferite valori, din diferite zone culturale, de toate culorile si densitatile, se vrea solutia de compromis. Error. Rezultatul va fi si mai prost, pentru motivele aratate in articol.
O parte a solutiei la problema este sa lasati elevul sa-si dezvolte propria expresie, iar grija indrumatorului sa raman in a se asigura ca aceea nu coboara totusi sub un anumit nivel.
Cu alte cuvinte, faceti saltul de la uniformizare la 'customizare' (folosesc intentionat acest slang), daca doriti sa mai salvati ceva. Croiti scoala pe masura elevului, si nu invers. Poate va inspirati din metodologiile scandinave, de preferat fara excesele acelora.
Incepeti sa creati individualitati valoroase, nu mase uniformizate in gandire, dupa model stalinist. Sau, daca doriti, de uzanta in al doilea val al revolutiei industriale.
Ati putea incepe prin a renunta la catedra aia cretina din fata salii de curs si prin a 'cobora' in mijlocul elevilor. E mai natural asa, poate stiti...
Faceti o reforma adevarata, caci deja este tarziu.
Unde sunt vremurile când erau mulți copii care mergeau în grup să se scalde, și nimeni nu-și făcea griji că vor păți ceva...
Puștiul meu e fericit dacă are 2-3 copii cu care să se joace pe lângă casă. Când eram eu de vârsta lui aveam peste 10 copii, aflați tot timpul pe-afară!
Avem apă curgătoare la 200 m de noi, dar nici nu se pune problema de scăldat și explorat, deși ar fi ce explora... Iar de scăldat, nu l-aș lăsa eu în alt loc decât la bazin, pentru că știu câte sticle și mizerii sunt pe fundul apei...
Sunteți făcută luntre și punte să ne spuneți adevărul!
Nu știu ce să cred despre proprietarii „Republicii”, care vă publică un asemenea articol. În secolul 21, al românilor patibulari (vorba unui patibular de rang foarte înalt, H-RP), nu ne scrie un Eminescu-Cărtărescu (nu este MC propunerea românilor patibulari pentru Premiul Nobel ?) despre dezastrul din Învățământ/Educație (că nu este doar la română!), ci un („self-efacing” - cum ar zice „Democrația” centrală) profesor tânăr, care își riscă viitorul (profesional, cel puțin) spunând deschis adevărul strigător la cer!
Este acesta un protest „mut” al unui Claudiu Pândaru, care a avut curajul (inconștiența?) să întrebe chestii jenante pe un rânjitor viitor șef de stat (profesor, de meserie!) ? Ori este doar o acoperire, de tipul: „publicăm și opinii disonante” ?
NU ȘTIU.
Oricum, bun venit în Democrație! Democrațiile apusene sunt mult mai avansate pe acest drum. Asta înseamnă că trebuie pusă (măcar PUSĂ!) întrebarea: „Cum explicați convergența de tendință, la scară planetară ? Înțelepciune democratică ?” Patrioți patibulari comentează aici că ar fi murit literatura (etc.) odată cu venirea rușilor! Normal: rușii nu aveau literatură română la sertar, scrisă de nepatibulari; nu aveau nici măcar pentru ai lor! Realitatea actuală nu este creată nici de ruși, nici de fantomaticii „comuniști” români - este creația Democrației, și este în secolul 21!
Ca răspuns la articolul lui Sergiu Moroianu
http://incomemagazine.ro/articole/el-a-ales-romania-sergiu-moroianu-mister-matematica
și la cel mai important paragraf de acolo:
„Ce ar trebui să facem, pentru a repara, pare simplu, în teorie, dar contravine ideologiei care ne conduce: trebuie să reînnodăm tradiţia învăţământului de dinainte de ’89, care, la rândul ei, continuă tradiţia interbelică: să reintroducem uniformele, examenele, notele pe merit. Să sancţionăm drastic frauda. Un prim pas a fost făcut prin supravegherea corectă a Bac-ului din 2011 şi 2012. Trebuie continuat. Trebuie renunţat sau nuanţată aderarea la procesul Bologna, prin care se presupune că 60% dintre tineri ar avea vocaţie de studii universitare. Este lipsită de sens o ţară cu 60% «boieri». Trebuie revenit la sistemul în care facultatea era pentru elite: 10% dintr-o grupă de vârstă sau atât cât este nevoie pentru funcţionarea sănătoasă a societăţii. Astăzi, România se scufundă în datorii. A pierdut un sfert din populaţie, şi-a vândut toate bunurile economice. Se aculturalizează, prin adoptarea subculturilor afro-americană şi oriental-balcanică. Este o ţară în derută. În acelaşi interval de timp, proporţia de studenţi s-a înmulţit cu 5. Dacă ar fi folositoare atâtea studii, cred că s-ar răsfrânge pozitiv în jurul nostru. În realitate, este vorba, în cele mai multe cazuri, cu excepţia a aproximativ 10 universităţi cu tradiţie, de false studii, diplome obţinute pe bani, fără niciun conţinut.”,
un profesor universitar scrie
„ I set him up with a grad student from Ukraine here, who had experience with the IMO, and they hit it off very well. [He] is now at [...] but stays in touch. He just wrote me today to see how things are going.
Yes, he describes a decline in discipline and intrusive governance policies that require many students to go on to college, which has led to declining standards and corruption. Poor instructional materials, etc etc. Sounds very familiar. Yep, it's a worldwide phenomenon.”
E CLAR, da ? Că „Republica” popularizează fața și protestul unei patibulare - „NOT my Government!!!”, fiindcă românul scăpat din „comunism” vorbește engleză. Ori de ce ? Să înțeleagă și Guvernatorul ?! Aceluia ar fi trebuit să îi scrie „Nicht MEINE Regierung!!!” (Pun intended; tânăra are și un mesaj pe foaia următoare, pe care scrie „SHIT”, printre altele - credeți că la învățământ se referă ? „Nüremberg” scrie pe dânșii - americanii v-o promit.) Vedeți pe vreunul din masa umană din poze că spune ceva de învățământ ? Veți aștepta mult și bine!
În Franța, au apărut glumele pe forumuri, despre studenți (la universitate) care nu stăpânesc tabla înmulțirii, încă de acum 10-15 ani. În Germania, studenți la matematică nu știu trigonometrie elementară (despre unghiuri de 30-45-60 grade, pe care noi le știam în clasa a 6-a), dar profesorii înghit și tac, fiindcă viața este (ÎNCĂ!) bună în Germania. Peste Ocean, greșelile de conținut se lăfăie în manuale de liceu - verificate de peste zece „experți” - ei înșiși formați în acest sistem, la aceste standarde! În universitate, se începe cu matematica de liceu (și nici măcar atât, pe alocuri!) din România distrusă de URSS - și de comuniștii români, care nici de sămânță nu-s.
În România, limbile vecinilor de la granițe ne depășesc, împiedicându-ne să constatăm (da?)că la ei este exact la fel. Nimeni nu încearcă să ne spună ce e la ei (măcar în învățământ!).
Prin contrast, în România Democrației, fizicieni patibulari (în frunte cu celebrul filosof H-RP) îi așteaptă pe Zoia, Valentin și Nicu să vă spună adevărul!
Noroc cu Sergiu Moroianu, de a cărui opinie (calificată!) tinerii din fotografii nu se împiedică!
Se uită SISTEMATIC să ni se spună: pentru ce ar mai învăța tinerii de astăzi, admițând că ar mai vrea ? În Vest, așa cum vă spunea autoarea într-un articol trecut, învață serios doar copii din familiile („bune”) care știu adevărul și își permit să plătească pentru școală adevărată (plus ... chinezii).
Pe scurt: ați avut un curaj nebun, vecin cu inconștiența - specifice vârstei.
Pe viitor să sperăm că vom afla și a cui „responsabilitate” trimite autoarea și mai ales ce fel de schimbări , neîndoios altele!, trebuie să apară, desigur „juste” și îndelung „ chibzuite”.
Iar între timp, anii trec...
De la o vreme am remarcat insa ca "political correctness" a devenit un fel de bau-bau pe internet, si de aceea am simtit nevoia sa ma implic in discutie. Corectitudinea politica nu e un model economic. Ea presupune un discurs si un mindset inclusiv, nediscriminatoriu. Presupune toleranta, recunoasterea si acceptarea diversitatii (de rasa, sex, orientare, orice tine de identitate) si sanctionarea urii nefondate.
Intr-adevar, sunt instante in care corectitudinea politica, dusa la extrem, cauzeaza o antidiscriminare, sau o discriminare a celor care pana acum erau "privilegiati", si acele situatii sunt de evitat (din moment ce contrazic chiar si scopul corectitudinii politice). Dar ne aflam intr-o situatie in care largi portiuni ale populatiei, atat in europa, cat si in statele unite, nu pot accepta aceasta diversitate si privesc lumea in termeni de "noi" si "ceilalti", luptand pentru interesele grupului restrans din care fac ei parte. Poate ca ei fac asta pentru ca lumea globalizata i-a lasat in urma, din punct de vedere cultural si economic (adica nu insinuez ca "ei" sunt cumva inferiori). Dar economia si cultura nu sunt jocuri in care daca tu castigi, toti ceilalti trebuie sa piarda si vice versa. Asta inseamna de fapt corectitudinea politica: acceptarea celorlalti, a nevoilor si a umanitatii lor.
Faptul ca majoritatea electoratului nu isi doreste acest lucru nu inseamna ca ideea nu este una buna, sau ca trebuie sa acceptam o tiranie a majoritatii.
Orice mijloc de a sădi dorința de lectură e binevenit, mai ales că vorbim despre carte.
Vă citez: „Faptul ca majoritatea electoratului nu isi doreste acest lucru nu inseamna ca ideea nu este una buna, sau ca trebuie sa acceptam o tiranie a majoritatii.”
Ați vorbit despre comunism sau despre corectitudine politică, că nu reiese clar din citatul dvs.?...
În concluzie, cine a trăit pe pielea lui fie doctrina comunistă aplicată fie corectitudinea politică aplicată, este de părere că sunt ambele sunt foarte rele. Restul e teorie, punct.
Apropo, argumentul cu electoratul era de tipul: probabil ca in SUA in 1850, majoritatea albilor nu doreau eliberarea sclavilor negri. Asta nu inseamna ca este moral si just sa perpetuam sclavia. O idee nu este morala sau adevarata sau corecta in functie de cati oameni o sustin.
Vă pot indica însă sursa, care pe mine m-a convins: „Politice”, de Horia Roman Patapievici.
Nu am gasit nicio trimitere spre anumite texte sau anumiți autori. Se precizează numai faptul ca, de pilda, la cl a V-a trebuie (obligatoriu) studiate aprofundat opt texte (patru literare si patru nonliterare) la care se adaugă cinci texte suplimentare (formularea nu e clara dar se pare ca acestea cinci ar fi facultative?!?).
Din ce am citit am înțeles ca alegerea autorilor si a textelor e lăsată la latitudinea profesorului. Textele trebuie alese astfel încât să-i ajute pe elevi sa dobândească/consolideze abilitați si deprinderi de receptare, recunoaștere, înțelegere, producere de mesaje / texte literare si nonliterare.
Ce autori si texte vor alege autorii viitoarelor manuale nu știm. Orice ar alege, profesorul e liber sa le folosească sau nu. Un text din manual poate fi înlocuit cu altul daca profesorul considera ca prin studierea aceluia va atinge obiectivele generale pe care le stabilește programa.
Nu va oprește nimeni sa treceți repede peste textele din manual si sa aprofundați alte texte pe care le considerați mai potrivite. In acest fel copiii pot compara, pot să-și dezvolte spiritul critic, pot învăța sa argumenteze preferința pentru un text sau altul.
Si pana la aceasta schimbare, manualul a fost un instrument orientativ. Programa e importanta si la evaluări elevii lucrează pe texte la prima vedere încercând sa dovedească in ce măsură stăpânesc deprinderile si cunoștințele necesare înțelegerii, receptării, redactării ...
Pana la urma, totul depinde de profesor (calitățile pedagogice, nivelul de cultura, nivelul cunoștințelor teoretice si practice in specialitatea sa, chiar nivelul de înțelegere a cerințelor programei si multe altele). Cred ca e bine ca profesorul sa aibă libertate de alegere a textelor suport.
Va sfătuiesc sa nu renunțați la ideea elaborării unui manual propriu. Chiar daca nu va fi aprobat de la început, s-ar putea sa aveți succes mai târziu si, oricum, va va folosi dumneavoastră. Pentru a avea mai multe șanse de a fi aprobat, bănuiesc ca ar fi utila cooptarea unui nume cunoscut, profesor universitar, critic sau teoretician de renume care sa gireze încercarea dumneavoastră de a contracara asaltul mediocrității si al subculturii promovate, spuneți, de viitoarele manuale.
Raman la ideea ca ceea ce e bun se obține cu mult efort si la ideea ca profesorul n-ar trebui sa depinda de calitatea manualului.
Poate manualul ar trebui ales in funcție de nivelul, aptitudinile si interesul elevilor: același profesor ar putea lucra cu manuale diferite la clase diferite.
Va doresc succes.