Măseaua lui Nicu

Foto: Guliver Getty Images

Într-o zi de luni, Nicu din clasa mea a venit la școală cu o infecție la o măsea și obrazul umflat. Nu și-a scos niciun caiet în ziua aceea și a fost foarte agitat. Era evident că îl durea. L-am întrebat dacă mama l-a dus la medic sau dacă au plănuit să meargă. Mi-a spus că se va duce el la dispensarul din sat, după ore. 

În ziua următoare, situația lui nu era mai bună. La dispensar i-au cerut să vină cu mama, nu singur. Dar mama e la serviciu până târziu și lucrează în alt sat. În a treia zi, miercuri, obrazul lui era la fel de proeminent, așa că am mers eu la dispensarul din sat și am reușit să obțin o programare pentru următoarea zi la stomatolog. Joi dimineață, la ora 8, m-am dus cu băiatul la dispensar. După ce dentistul îl privește câteva secunde și îl întreabă de când e umflată măseaua, îi dă rețetă de antibiotice, apoi îl ceartă bine pe Nicu, îi reproșează că nu se spală pe dinți, îl muștruluiește, până când copilul lasă capul în jos de rușine. Am intervenit împăciuitor, simțind că cearta aceasta face foarte mult rău; nu aș vrea ca mersul la stomatolog să fie asociat cu o experiență neplăcută, cu rușinea și frica. Un incident de tipul acesta i-ar putea modifica comportamentul pentru toată viață.

Apoi doctorul îmi înșiră câteva prețuri; nu are contract cu CNAS, deci toată lumea plătește. Cer o listă de prețuri pe care să o trimit mamei, pentru că eu sunt doar diriginta.

La întoarcere, spre școală, stau de vorbă cu Nicu:

„Mai am una care mă doare, doamna. Se umflă când una, când alta. Sunt cariate.”

„O să mergem la doctor și le tratăm.”

„Le scot, doamna! Și scap.”

„Cum să le scoți?! Sunt măselele tale, nu-ți mai cresc altele. Sunt pentru toată viața.”

Nu mai spune nimic, pășește apăsat și e puțin încruntat, cu fruntea în jos. Mă întreb de unde are ideea asta că leacul pentru o măsea bolnavă este extracția.

În aceeași zi îi iau rețeta de la farmacie și, în pauza următoare, după ce i-am explicat mamei la telefon ce s-a întâmplat la dispensar, îi dau un antibiotic și un antiinflamator. Nu foarte încântat sau poate puțin rușinat, Nicu le înghite. Îl învăț cum să le ia, o dată la 12 ore. La finalul zilei, înainte să plece acasă, Nicu vine la mine și pentru prima dată mă strânge în brațe, fără să spună nimic. Doar zâmbește. Dar simt din îmbrățișarea lui că e recunoscător și îmi mulțumește. În ziua următoare, deși obrazul nu i s-a dezumflat încă, el îmi spune că e mult mai bine. Mă bucur, dar nu pot lăsa lucrurile așa. 

Comportamentul lui la școală s-a schimbat cu totul. Nu mai este copilul uneori agitat, neascultător, dimpotrivă. Îmi arată afecțiunea cum poate el și într-una din zile vine, îmi aduce kendama să o țin eu în timpul orei, fără ca eu să apuc să o cer. Îmi arată toate desenele și proiectele pe care le face, îmi cere aprobarea, e cooperant și mă privește mai des în ochi.

Încep să caut medici care să lucreze prin CNAS, astfel încât tratamentul să fie gratuit pentru Nicu. Auzisem cu câtva timp în urmă că există medici care lucrează gratuit pentru copii. Găsesc câțiva doctori și încep să îi sun. Nici măcar unul nu mai are contract cu Casa de Asigurări; motivul e foarte simplu: Casa nu plătește. Îi întreb dacă cunosc alți doctori care ar putea să mai lucreze. Îmi spun cu regret că nu mai știu pe nimeni și mă îndrumă spre Facultatea de Stomatologie de pe Plevnei.

Cu speranța că îl voi trata acolo pe Nicu, merg într-o după-amiază, după ore, la sediul din Plevnei. Ajung la recepție, o doamna mă vede că citesc nedumerită, intră în încăperea recepției și, în loc să vină la geam, cum speram și credeam, încuie ușa pe dinăuntru, stinge lumina și nu mai apare. E abia trecut de ora 16. Pe geam scrie despre documentele necesare pentru elevii tratați prin CNAS. Pentru o clipă tratamentul aici pare real. Sunt îndrumată de portar la camera 32, dar acolo nu se tratează decât urgențe. Primesc un fluturaș și sunt trimisă la un alt sediu al facultății, nou, chiar în clădirea fostei școli 94, unde am lucrat în 2013. Aici ar fi o secție de pedodonție. Străbat iarăși Bucureștiul, din centru până în Pantelimon cu speranță tot mai mică. 

Când ajung în școală, totul pare schimbat, deși construcția clădirii a rămas la fel. Pereți impecabili, flori decorative și balustrade care strălucesc. Vizita îmi trezește amintiri plăcute dintr-o școală caldă și frumoasă. Două categorii de oameni se perindă pe holuri, studenți tineri și oameni în vârstă.

„Nu se tratează copii aici, se lucrează doar protetică. Sunt probleme cu sterilizarea. Poate o să lucreze și pentru copii, dar mai târziu. Noi abia ne-am înființat, nu ne sprijină nimeni. Reveniți, poate aveți noroc. Dar nu știm dacă o să fie subvenționat”, spune paznicul.

În acel moment, căutarea mea se oprește, sunt într-o fundătură. Nu știu unde să mai caut, nu știu ce drum să apuc, cine îl poate trata pe acest copil, ai cărui părinți sunt asigurați.

E imposibil să tratezi un copil pentru o carie, o infecție la o măsea, fără să ai sute de lei la dispoziție. Ce să facă copilul acesta, dacă părinții nu-și permit tratamentul stomatologic destul de scump? Suportă din când în când umflarea unei măsele, o tratează cu antibiotice – pe care statul le subvenționează – apoi o ia de la capăt, mereu și mereu, până când măseaua este extrasă? Asta e grija pe care o avem pentru copiii care provin din medii defavorizate? Îi lăsăm să se chinuie și se tratează numai cine își permite? Tratamentul stomatologic la vârste fragede este mai puțin costisitor, dar are o valoare inestimabilă în timp, nu doar în plan medical, ci și pentru dezvoltarea individului, pentru că problemele dentare nerezolvate la timp duc la pierderea dinților, afectează stima de sine, determină insuccesul profesional, cauzează depresie. Un tânăr cu probleme dentare e mai nesigur pe el și e privit altfel de ceilalți, își găsește mai greu de muncă; aspectul dinților e ca un stigmat care te poate așeza în rândul celor de la marginea societății. E nedrept, e crud. Și statul român e nemilos cu copiii săraci, îi lasă să se descurce cum pot și nu-i ajută să iasă din acest mediu, nu le oferă minimul sprijin medical. E o spirală a sărăciei și a neputinței care se reproduce mereu, care strivește generații cu potențial uimitor. Cum să fim mai buni, cum să ne așteptăm la un viitor mai frumos, dacă nu ne protejăm copiii?

Am căutat tratament pentru Nicu și la alți medici pe care îi cunosc. Unul dintre ei este chiar medicul la care eu mă tratez, un doctor excepțional, Sergiu Grigoriță, cel mai bun medic dentist pe care l-am cunoscut. S-a oferit să îl trateze gratis pe Nicu, doar în schimbul unei radiografii. În ziua următoare, la două săptămâni de la umflarea obrazului, m-am înființat iarăși cu copilul la dispensarul din sat, hotărâtă să fac măcar câteva radiografii mici la măselele care îl deranjează. De la recepție răsare pe neașteptate doctorul de la dispensar și mă anunță cu regret că nu se fac radiografii la ei.

„Dar unde? La Afumați găsesc? ”.

„Nu vă pot ajuta. Da, poate la Afumați”

Intervine de după un alt colț o asistență, mai sigură pe ea și mă trimite la Voluntari sau la Ștefănești.

„Mai curând la Ștefănești să vă duceți, dar nu știu să vă spun exact unde.”

Sun la o clinică din Voluntari la 20 km depărtare de sat. În 30 minute radiografia e făcută și trimisă pe mail medicului Grigoriță. Nicu nu a vorbit pe drumul până acolo, cred că a fost stânjenit, dar la întoarcere era foarte energic, mi-a povestit despre șerpii periculoși care intră în burțile copiilor, despre magicianul care a venit în sat, despre căprioarele pe care le-a atins din mersul căruței și mistreții ascunși prin tufișuri, despre cum muncește el la lemne alături de alții din sat, despre drumurile lui cu bicicleta la Grădiștea, despre familia lui foarte numeroasă, despre după-amiezile pe care le petrece muncind cu drag. Frații lui au între 2 luni și 25 de ani. Cei mari sunt și căsătoriți. Îi vizita des cu bicicleta, dar acum bicicleta e ruptă și nu mai poate ajunge la ei.

În timp ce spune toate astea, nu mă gândesc decât la mâinile lui atât de bătătorite, cu pielea roasă și scorojită, la degetele lui mici și groase, parcă ciuntite, la unghiile mici, la ridurile și la durerile care trebuie să fi fost trăite de aceste mâini: „Cel mai mult îmi place să muncesc!”. Și totuși are numai 12 ani.

De curând am început tratamentul cu doctorul Grigoriță, căruia îi mulțumesc din suflet. Rezolvăm un caz, dar sunt sute, poate mii, de copii în situația aceasta și nu au de la cine să primească ajutor. Pentru că în România copiii beneficiază de tratament stomatologic gratuit doar în teorie. Practic, doctorii stomatologi nu au contract cu CNAS, iar cabinetele stomatologice din școli au devenit o raritate chiar și în orașe. În consecință, numai cine își permite e tratat. Ce facem pentru copiii care nu-și permit tratamente esențiale, astfel încât ei să pornească cu dreptul în viață, sănătoși și în cea mai bună formă? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp