Medaliile nu vin de la Dumnezeu. Peste 4 ani vom veni cu zero medalii de la Olimpiadă, dacă azi nu construim nimic

Odinioară, medaliile delegaţiei lotului olimpic al României erau ceva de la sine înţeles. Nu era aproape zi de Olimpiadă care să nu anunţe o nouă medalie pentru echipa naţională. După 2000, însă, ne-am prăbuşit. Atunci, în opinia mea, România a arătat pentru ultima oară ca o naţiune olimpică importantă.

Anul acesta, revista Sports Illustrated a cuantificat şansele tuturor ţărilor participante la podiumul olimpic şi i-a acordat României doar cinci medalii, dintre care niciuna de aur. S-a înşelat, fireşte. Echipa feminină de spadă a cucerit deja medalia de aur.

Nu ştiu câte vom obţine până la finalul ediţiei – ca orice român, îmi doresc să fie multe –, dar faptul că suntem cotaţi cu şanse la numai cinci medalii arată mult din forţa pe care lotul olimpic al României calificat la Rio o desfăşoară actualmente la nivel mondial.

Drept urmare, se naşte întrebarea firească: ce mai înseamnă pentru noi o medalie olimpică?

De ce este – sau mai este – important ca România să se întoarcă cu cât mai multe medalii? Cu ce ne ajută prestigiul dobândit în cadrul competiţiilor sportive internaţionale?

Pentru început, aş face o paranteză şi aş vorbi, în primul rând, despre olimpicii români la matematică. An de an, elevii români sunt printre cei mai buni la olimpiadele internaţionale de profil. Dar situaţia la nivel naţional e departe de a fi reflectată de capacităţile extraordinare ale celor din vârf.

Fiindcă sistemul de învăţământ, luat în ansamblu, e dezastruos. Şcoala românească produce elevi tot mai delăsători şi ignoranţi, pe care nu îi ajută să progreseze nici la un nivel mediu. Ori de câte ori vorbim de şcoală, observăm o prăpastie de netrecut între cei cu rezultate remarcabile şi elevii „slabi”, deoarece zona tampon, care ar trebui ocupată de către elevii cu rezultate bune din flancul de mijloc, este, procentual vorbind, sub cea a elevilor care trec prin şcoală ca gâsca prin apă.

 Trăim într-o ţară cu o clasă de mijloc firavă, ce creează un hiatus între clasa bogaţilor şi a celor săraci. În mod anormal, clasa celor care se zbate să supravieţuiască e, de departe, cea mai numeroasă şi, în mod nefast, dar logic, clasa bogaţilor nu inspiră decât într-o măsură insignifiantă meritocraţia. 

Numărul celor care se mândresc în mod sincer cu olimpicii, dacă dăm deoparte extazul de faţadă, e mult mai scăzut decât al celor care nu dau un ban pe asemenea performanţe. Fiindcă pe aceştia din urmă, neinteresându-i şcoala, e imposibil să-i pasioneze nişte rezultate ce sunt consecinţa implicării în activităţi cărora ei nu le găsesc vreo utilitate.

Situaţia e similară peste tot. Trăim într-o ţară cu o clasă de mijloc firavă, ce creează un hiatus între clasa bogaţilor şi a celor săraci. În mod anormal, clasa celor care se zbate să supravieţuiască e, de departe, cea mai numeroasă şi, în mod nefast, dar logic, clasa bogaţilor nu inspiră decât într-o măsură insignifiantă meritocraţia. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, pe măsură ce numărul celor needucaţi va creşte, vom asista la o răsturnare a valorilor societăţii, al cărei efect va fi că puţine persoane vor mai fi dispuse să urmeze, pas cu pas, drumul clasic al consacrării profesionale. Iar şi mai puţini vor alege calea mult mai anevoioasă către performanţă. Căci orice performanţă şi orice responsabilităţi asumate se realizează doar prin muncă, conştiinciozitate şi dorinţă de a face treaba cum trebuie. Abia când întrupezi asemenea trăsături, apreciezi la valoarea justă realizările altora.

Cultul valorilor e strâns legat de cel al muncii. Făcută temeinic şi recompensată pe măsură. În România, prea puţin se întâmplă. Condiţiile de muncă oferite sunt puţin motivante, iar „pachetul salarial atractiv”, adesea, e bun doar să-ţi umilească orice aspiraţie la decenţă. 

Or, noi trăim într-o societate în care excelenţa, din orice domeniu ar veni, e recunoscută mai ales artificial. Cu un like pe facebook, eventual. Şi un share. Ne mirăm ipocrit când Simona Halep pierde într-o semifinală şi chiar o bălăcărim, dacă eşecul se repetă de două-trei ori consecutiv. De ce? Pentru că prea puţini înţelegem disciplina, efortul, suferinţa şi emoţiile pe care le duce cu sine cineva care a luptat să ajungă în top. Ne place teribil, în schimb, să chibiţăm de pe margine cu zelul unor neofiţi, asurziţi de importanţa trăncănelii proprii.

Cultul valorilor e strâns legat de cel al muncii. Făcută temeinic şi recompensată pe măsură. În România, prea puţin se întâmplă. Condiţiile de muncă oferite sunt puţin motivante, iar „pachetul salarial atractiv”, adesea, e bun doar să-ţi umilească orice aspiraţie la decenţă. În consecinţă, munca e percepută ca abrutizantă, nicidecum purtătoarea unui sens nobil, care să te facă mândru de profesia pe care ai ales-o.

Valorile suferă de pe urma unui sistem al muncii inechitabil. Ele ajung să nu mai reprezinte un element esenţial de ghidare în viaţă, fiind condensate într-un zumzet enervant de fundal. În locul lor, se inventează un cod personal de valori, ajustabil în funcţie de situaţie, care să-i ajute pe cei ce şi-l însuşesc să se descurce mai bine.

Nu e surprinzător, deci, că destui români nu mai au răbdare, altfel decât constrânşi, să-şi facă treaba temeinic. Satisfacţia răsplatei corespunzătoare lipsind, nu mai cred în aşa ceva. Fireşte, ei iubesc performanţa în continuare, dar să vină repede. Dacă nu se întâmplă, plasează comod vina pe spinarea celorlalţi (sistemul, societatea, familia, vremea). Nu-i sunt asigurate condiţiile, deci cum să se dezvolte, cum să facă, cum să dreagă? Puţini mai socot că se pot ridica, prin forţe proprii şi fără mişmaşuri, deasupra limitărilor ce le-au fost trasate la naştere, prin statutul social.

Astfel ajungem, poate, să răspundem de ce sunt importante medaliile lotului sportiv olimpic al României. Iată de ce! Pentru că ne motivează, ne arată că mentalitatea de învingător e o chestiune de atitudine, voinţă, muncă şi seriozitate, că putem privi în afară nu cu obişnuita aroganţă ce maschează o fatală lipsă de încredere în esenţa noastră spirituală, ci cu speranţa că fiecare dintre noi putem birui obstacolele. Pentru că reprezentanţii României, în momentele lor glorioase, inspiră o întreagă naţiune. Ei ne demonstrează că orice român poate ţinti să fie cel mai bun. Poate excela. Poate ajunge ce îşi propune.

Şi acum să luăm scenariul cel mai pesimist, cel în care România nu va obţine nicio medalie la ediţia de peste patru sau opt ani a jocurilor olimpice. (La o adică, putem extinde excelenţa din sport în orice alt domeniu.)

Dacă am fi proiectaţi într-un asemenea viitor lugubru, vom mai învia din proprie cenuşă sau ar însemna că momentele actuale sunt ultimele pâlpâiri remarcabile ale unei naţiuni cândva de top la nivel olimpic şi mondial?

Nu e uşor de anticipat.

Dar poate atunci, în al doişpelea ceas, când vom fi lipsiţi de modele autentice, când nu vom mai avea în jur persoane care să ne inspire prin performanţele, efortul, curajul, sacrificiile şi credinţa lor, vom înţelege de ce este important ca fiecare dintre noi să nu ne mai furăm singuri căciula.

Dacă nu va fi prea târziu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp