Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Medaliile nu vin de la Dumnezeu. Peste 4 ani vom veni cu zero medalii de la Olimpiadă, dacă azi nu construim nimic

Delegația României la Jocurile Olimpice de la Rio

Odinioară, medaliile delegaţiei lotului olimpic al României erau ceva de la sine înţeles. Nu era aproape zi de Olimpiadă care să nu anunţe o nouă medalie pentru echipa naţională. După 2000, însă, ne-am prăbuşit. Atunci, în opinia mea, România a arătat pentru ultima oară ca o naţiune olimpică importantă.

Anul acesta, revista Sports Illustrated a cuantificat şansele tuturor ţărilor participante la podiumul olimpic şi i-a acordat României doar cinci medalii, dintre care niciuna de aur. S-a înşelat, fireşte. Echipa feminină de spadă a cucerit deja medalia de aur.

Nu ştiu câte vom obţine până la finalul ediţiei – ca orice român, îmi doresc să fie multe –, dar faptul că suntem cotaţi cu şanse la numai cinci medalii arată mult din forţa pe care lotul olimpic al României calificat la Rio o desfăşoară actualmente la nivel mondial.

Drept urmare, se naşte întrebarea firească: ce mai înseamnă pentru noi o medalie olimpică?

De ce este – sau mai este – important ca România să se întoarcă cu cât mai multe medalii? Cu ce ne ajută prestigiul dobândit în cadrul competiţiilor sportive internaţionale?

Pentru început, aş face o paranteză şi aş vorbi, în primul rând, despre olimpicii români la matematică. An de an, elevii români sunt printre cei mai buni la olimpiadele internaţionale de profil. Dar situaţia la nivel naţional e departe de a fi reflectată de capacităţile extraordinare ale celor din vârf.

Fiindcă sistemul de învăţământ, luat în ansamblu, e dezastruos. Şcoala românească produce elevi tot mai delăsători şi ignoranţi, pe care nu îi ajută să progreseze nici la un nivel mediu. Ori de câte ori vorbim de şcoală, observăm o prăpastie de netrecut între cei cu rezultate remarcabile şi elevii „slabi”, deoarece zona tampon, care ar trebui ocupată de către elevii cu rezultate bune din flancul de mijloc, este, procentual vorbind, sub cea a elevilor care trec prin şcoală ca gâsca prin apă.

 Trăim într-o ţară cu o clasă de mijloc firavă, ce creează un hiatus între clasa bogaţilor şi a celor săraci. În mod anormal, clasa celor care se zbate să supravieţuiască e, de departe, cea mai numeroasă şi, în mod nefast, dar logic, clasa bogaţilor nu inspiră decât într-o măsură insignifiantă meritocraţia. 

Numărul celor care se mândresc în mod sincer cu olimpicii, dacă dăm deoparte extazul de faţadă, e mult mai scăzut decât al celor care nu dau un ban pe asemenea performanţe. Fiindcă pe aceştia din urmă, neinteresându-i şcoala, e imposibil să-i pasioneze nişte rezultate ce sunt consecinţa implicării în activităţi cărora ei nu le găsesc vreo utilitate.

Situaţia e similară peste tot. Trăim într-o ţară cu o clasă de mijloc firavă, ce creează un hiatus între clasa bogaţilor şi a celor săraci. În mod anormal, clasa celor care se zbate să supravieţuiască e, de departe, cea mai numeroasă şi, în mod nefast, dar logic, clasa bogaţilor nu inspiră decât într-o măsură insignifiantă meritocraţia. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, pe măsură ce numărul celor needucaţi va creşte, vom asista la o răsturnare a valorilor societăţii, al cărei efect va fi că puţine persoane vor mai fi dispuse să urmeze, pas cu pas, drumul clasic al consacrării profesionale. Iar şi mai puţini vor alege calea mult mai anevoioasă către performanţă. Căci orice performanţă şi orice responsabilităţi asumate se realizează doar prin muncă, conştiinciozitate şi dorinţă de a face treaba cum trebuie. Abia când întrupezi asemenea trăsături, apreciezi la valoarea justă realizările altora.

Cultul valorilor e strâns legat de cel al muncii. Făcută temeinic şi recompensată pe măsură. În România, prea puţin se întâmplă. Condiţiile de muncă oferite sunt puţin motivante, iar „pachetul salarial atractiv”, adesea, e bun doar să-ţi umilească orice aspiraţie la decenţă. 

Or, noi trăim într-o societate în care excelenţa, din orice domeniu ar veni, e recunoscută mai ales artificial. Cu un like pe facebook, eventual. Şi un share. Ne mirăm ipocrit când Simona Halep pierde într-o semifinală şi chiar o bălăcărim, dacă eşecul se repetă de două-trei ori consecutiv. De ce? Pentru că prea puţini înţelegem disciplina, efortul, suferinţa şi emoţiile pe care le duce cu sine cineva care a luptat să ajungă în top. Ne place teribil, în schimb, să chibiţăm de pe margine cu zelul unor neofiţi, asurziţi de importanţa trăncănelii proprii.

Cultul valorilor e strâns legat de cel al muncii. Făcută temeinic şi recompensată pe măsură. În România, prea puţin se întâmplă. Condiţiile de muncă oferite sunt puţin motivante, iar „pachetul salarial atractiv”, adesea, e bun doar să-ţi umilească orice aspiraţie la decenţă. În consecinţă, munca e percepută ca abrutizantă, nicidecum purtătoarea unui sens nobil, care să te facă mândru de profesia pe care ai ales-o.

Valorile suferă de pe urma unui sistem al muncii inechitabil. Ele ajung să nu mai reprezinte un element esenţial de ghidare în viaţă, fiind condensate într-un zumzet enervant de fundal. În locul lor, se inventează un cod personal de valori, ajustabil în funcţie de situaţie, care să-i ajute pe cei ce şi-l însuşesc să se descurce mai bine.

Nu e surprinzător, deci, că destui români nu mai au răbdare, altfel decât constrânşi, să-şi facă treaba temeinic. Satisfacţia răsplatei corespunzătoare lipsind, nu mai cred în aşa ceva. Fireşte, ei iubesc performanţa în continuare, dar să vină repede. Dacă nu se întâmplă, plasează comod vina pe spinarea celorlalţi (sistemul, societatea, familia, vremea). Nu-i sunt asigurate condiţiile, deci cum să se dezvolte, cum să facă, cum să dreagă? Puţini mai socot că se pot ridica, prin forţe proprii şi fără mişmaşuri, deasupra limitărilor ce le-au fost trasate la naştere, prin statutul social.

Astfel ajungem, poate, să răspundem de ce sunt importante medaliile lotului sportiv olimpic al României. Iată de ce! Pentru că ne motivează, ne arată că mentalitatea de învingător e o chestiune de atitudine, voinţă, muncă şi seriozitate, că putem privi în afară nu cu obişnuita aroganţă ce maschează o fatală lipsă de încredere în esenţa noastră spirituală, ci cu speranţa că fiecare dintre noi putem birui obstacolele. Pentru că reprezentanţii României, în momentele lor glorioase, inspiră o întreagă naţiune. Ei ne demonstrează că orice român poate ţinti să fie cel mai bun. Poate excela. Poate ajunge ce îşi propune.

Şi acum să luăm scenariul cel mai pesimist, cel în care România nu va obţine nicio medalie la ediţia de peste patru sau opt ani a jocurilor olimpice. (La o adică, putem extinde excelenţa din sport în orice alt domeniu.)

Dacă am fi proiectaţi într-un asemenea viitor lugubru, vom mai învia din proprie cenuşă sau ar însemna că momentele actuale sunt ultimele pâlpâiri remarcabile ale unei naţiuni cândva de top la nivel olimpic şi mondial?

Nu e uşor de anticipat.

Dar poate atunci, în al doişpelea ceas, când vom fi lipsiţi de modele autentice, când nu vom mai avea în jur persoane care să ne inspire prin performanţele, efortul, curajul, sacrificiile şi credinţa lor, vom înţelege de ce este important ca fiecare dintre noi să nu ne mai furăm singuri căciula.

Dacă nu va fi prea târziu.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • "Medaliile nu vin de la Dumnezeu" este un titlu nepotrivit, dupa parerea mea. Cred ca autorul insusi nu a avut experiente de performanta extrema. Punctul de vedere care leaga starea educatiei nationale cu diminuarea pepinierei de sportivi care sa se antreneaza pentru rezultate medaliabile la competitii internationale este corect. Am fost colega de scoala a Nadiei Comaneci pentru ca blocul meu era arondat, nu pentru ca m-am antrenat. Mama a incercat si balet si gimnastica dar nu s-au potrivit. Am ametit cand am urcat pe birna prima, si cred ultima data. S-a dovedit in timp ca la mine gimnastica mintii la stiinte s-a potrivit mai bine. Mincam la prinz la cantina cu sportivele. Cind intrau ele, se asternea o clipa de liniste iar privirile se ridicau din farfurii catre ele, in admiratie. Era 1973 cand parintii s-au transferat la Combinatul Petrochimic Pitesti. Imi amintesc ultima plimbare prin oras cu parintii. Le-am aratat cu mindrie ferestrele de la apartamentul Nadiei. Trei ani inainte de Montreal, in orasul natal ea era deja o celebritate.
    • Like 0
  • check icon
    „Medaliile nu vin de la Dumnezeu.” // Mă aflu cîrcotaș la greu, dar tot aș vrea să văd cum arată o expunere domoală despre El, cine-i și ce vrea de la viață... // Imaginează-ți, dragă domnule domnule autor, că se dă așa subiect la vreun doctorat în jurnalism. // Zici că-n vecii vecilor nu se va da așa subiect, în vreo organizare socială oarecare?
    • Like 0
  • check icon
    Și dacă peste patru ani nu vin medalii, care e problema? Va sta soarele în loc?
    • Like 0
  • „Vom veni” noi doi cu zero medalii, sau sportivii români?
    • Like 1
  • Stefania check icon
    Unde sunt bazele de selectie pentru toti copii, mai ales pentru cei saraci?
    Performanta se naste din saracie, parerea mea.Nu putem face performanta cu banii parintilor care tin mortis sa-si vada copii sportivi desi nu sunt talentati. Avem nevoie de o selectie a talentelor din cele mai sarace regiuni ale Romaniei. Avem nevoie de aceste baze de selectie, unde poti gasi copii talentati care pot fi adusi la marile baze sportive, pot fi imbracati, invatati si antrenati.Abia atunci vom avea perfomante exceptionale!
    • Like 1
  • Am o singura rugaminte : "A se slabi", vorba maestrului Andrei Plesu cu "simbolul" halep ; nu cred ca sunteti "vector de opinie" ca sa ne impuneti alte repere decat cele patru : cele doua Simone, Pop si Gherman, Ana Maria Popescu si Loredana Dinu de la scrima !
    Incetati sa ne bagati pe gat atitudinea ipochimenei halep, foarte bine cum si-a construit cariera, dar nu poate fi in nici un moment , in nici o clipa, data ca exemplu de atitutine pentru miscarea olimpica, subliniez, atata cat a mai ramas in Romania !
    Desfid aroganta si "spectacolul" vulgar al "patriotilor" halepieni !
    • Like 0
  • Ce am semanat aia am cules si aia o sa culegem... Daca in ultimii douazecisiceva de ani am tot demolat, daramat, incropit, fara sa punem nimic in loc, este normal sa apara si rezultatele. Si ca in orice domeniu in care am pus la pamant totul asa se intampla si in sport. Incet-incet nu mai avem baza de selectie, nu mai avem copii atrasi de sport. Se distruge gena ! Daca la Rio mai obtinem cate ceva este pentru ca mai avem palpairi, sclipiri ale "batranilor". Dar cand acestia nu vor mai putea ? Uitati-va ce campionat de fotbal avem, ce campionat de rugby (unde eram chiar o forta), ce competitii atletice si multe, multe... De unde sa apara medalii ? In gimnastica tocmai am bifat o premiera a ultimilor cincizeci de ani. Negativa ! Iar dimensiunea dezastrului va creste, iar noi nu vom face nimic. Intocmai ca in economie ori in orice alt domeniu. Vom continua sa facem terenuri de fotbal in panta si sali de sport nefolosite. Amin !
    • Like 0
  • check icon
    Mihnea dragă, nu știu dacă te-ai uitat pe datele statistice (la ora actuală, desigur), le ai după comentariul meu. România se află, e drept, mult mai jos decât ne-am obișnuit, dar „în zona” firescului: Ungaria – 12; Croația – 18; Polonia - 23; Cehia – 39 (și ei ar putea fi foarte supărați, au sport de mase mult mai dezvoltat decât la noi); România – 42; Serbia – 48 etc. E prea puțin? Sunt niște jocuri olimpice, rezultatele nu indică nici nivelul de trai, nici nivelul competenței profesionale, nici nivelul corupției, SUNT NIȘTE JOCURI. Sigur, „mândria de a fi român”, ne deranjează că Ungaria stă mai bine, precis. Cum se poate așa ceva? Blasfemie, trădare, jos guvernul, jos Iohannis... Dacă jocurile olimpice s-ar câștiga la fel de ușor ca și întorsăturile de condei ar fi ușor. Calmează-te, Mihnea, calmează-te. Ia un Rudotel.

    https://www.google.ro/search?client=safari&rls=en&q=olympic+games+results&ie=UTF-8&oe=UTF-8&gws_rd=cr&ei=5gO0V_GkMsf4UPDmlPgL#gws_rd=cr&mie=oly%2C%5B%22%2Fm%2F03tnk7%22%2C1%2C%22m%22%5D
    • Like 0
    • @
      Si ne incalzeste cu ceva ca suntem in plutonul mediocritatii ? Ah da, in cel mai pur stil romanesc, e moarta si capra vecinului... Iar asta ne justifica si ne umple de mandrie. Acum am inteles ! Asadar, o sa ramai surprins dar, rezultatele indica pe undeva si nivelul de trai si pe cel al competentei profesionale
      • Like 5
    • @ Emil Marin
      check icon
      Ce treabă are părerea mea de sine (unde-i bine a mă antrena și pentru eventualitatea că n-aș face doi bani...) cu sportivii? // Rog explicație cu scaun la cap.
      • Like 0
    • @
      Parere de sine !? Poetic ? Sau doar prea subtil si nu m-am prins... Ma rog...
      Asadar, era numa' o parere ! Va convine, au ba, luati-o ca atare si veniti cu argumente contra. O zi buna !
      • Like 0
    • @ Emil Marin
      check icon
      Emile dragă, văd că ai 4 laicuri, bată-te să te bată... Deduc că, în meseria ta, ești în plutonul fruntaș, ești între primii o sută de specialiști din lume, așadar știi foarte bine cum se face performanța: dai din dește și sare performanța. Păi de încălzit e vorba aici, domnul meu? E vorba de ce pot face acei oameni, așa cum sunt ei, cu plusurile și minusurile lor, le mulțumim că au performat la nivelul la care pot să îl facă. În al doilea rând, acestea sunt JOCURI OLIMPICE, domnule dragă, unde nu STATALITATEA jucătorului contează, ci performanța lui, puterea lui de a doborâ sau nu un record. Eu nici nu aș face judecăți după țări și numărul de premianți pe țară, ci după frumusețea competiției. Dv., domnul meu, așadar, în ce meserie performați încât sunteți între primii o sută din lume? ori poate în primii zece?
      • Like 0


Îți recomandăm

Cu 3 ani în urmă am devenit mamă de adolescentă

Încă de la început pe traseul nostru spre a o aduce acasă la noi, ne-am lovit de chichițe birocratice. Adopția nu era posibilă de fapt, din motive pe care aleg să nu le expun, așa că am fost îndrumați spre varianta cea mai apropiată ei, plasamentul familial.

Citește mai mult