Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Medic stomatolog: Ce aș fi vrut să aud de la dentistul meu când eram pacient

Alexandra Mircea

Foto: Facebook Alexandra Mircea

„Cum ai reușit?” Cel puțin o dată pe zi cineva mă întreabă cum am făcut ca peste un milion de persoane să îmi dea follow pe social media și să devin cel mai urmărit medic din România. N-aș vrea să spun că a fost simplu, că s-a întâmplat peste noapte, pentru că nu ar fi adevărat, dar răspunsul corect e că m-am gândit de la început că o să devin dentistul pe care aș fi vrut să îl am, ca pacient. Am explicat cum aș fi vrut să mi se explice, nu doar o dată, ci de o sută de ori. Am glumit, am avut răbdare, am ascultat pe fiecare în parte.

Cei din generația mea sau chiar mai mari decât mine știu despre ce vorbesc când spun că aspectul unui cabinet dentar și mirosul specific erau primele lucruri care te impresionau când mergeai la dentist. Pereții scorojiți, scaunele vechi, incomode, prea mari pentru statura unui copil… În niciun caz nu lăsau o impresie plăcută, ci îți dădeau fiori. Așadar, rolul medicului era esențial, așa cum este și acum, chiar dacă poate astăzi măcar tapetul este colorat în cabinet: să aibă răbdare, să răspundă tuturor întrebărilor, să nu se grăbească. Dar câți reușeau să se pună în locul pacientului, să se gândească și la confortul lui psihic, când nici nu aveau la dispoziție tot ce le trebuia ca să rezolve problemele medicale? 

Ca pacientă, de la primele vizite la cabinetul dentar, am simțit nevoia să mă împrietenesc cu medicul, aș fi vrut să îmi câștige încrederea cu răbdare, cu jocuri și cu povești. Instrumentele reci ar fi putut deveni personaje, cu puțină imaginație, iar tratamentul, o incursiune într-un univers fascinant. Dacă vizita la medic era ca un joc, atunci amândoi trebuia să cunoaștem și să respectăm regulile jocului. Prima și poate cea mai importantă: medicul să se oprească atunci când fac un semn, să știu că am controlul, că nu voi simți disconfort sau durere.

Dacă despre psihologi se spune că își aleg meseria pentru că au nevoie să își vindece și ei niște traume, despre dentiști aș zice că își aleg drumul profesional mai ales pentru a schimba ceva, după experiențe neplăcute. Unul dintre cele mai frustrante lucruri a fost, pentru mine, să nu știu ce mă așteaptă: urc pe scaun și nu știu ce se va întâmpla, cât va dur(e)a și cum mă voi simți. Acum eu le explic tuturor planul de tratament, le spun ce urmează, chiar și cu părțile neplăcute: că vor simți un mic disconfort, o înțepătură, că anestezia va avea efect câteva ore, orice informație care îi poate pregăti psihic, pentru a suporta mai ușor pașii care urmează. Le recomand și să se uite la televizor, în fiecare cabinet avem montat unul pe tavan, ca să nu se mai gândească la tratament.

Ca dentist, ai crede că lucrezi cu dinții, dar în mare măsură lucrezi și cu mințile oamenilor. Atât de mulți ajung cu greu pe scaunul de tratament pentru că au anxietăți sau chiar fobii. Parcă teama de vorbit în public o depășea pe cea de moarte, conform unui sondaj, nu? Ei bine, probabil teama de dentist este următoarea pe listă. Din experiența mea, să discuți timp de 5 minute cu pacientul tău, înainte să îi fie imposibil să mai vorbească, fiind cu gura căscată pe scaun, este elementar și esențial pentru a crea o legătură cu el. 

Nu în ultimul rând, deși timpul ne presează și pe noi și pe pacienții noștri, ar trebui să tratăm fiecare vizită a unui pacient anxios ca și cum ar fi singura care contează. Fiecare pas în direcția bună trebuie făcut atent, vizualizând ziua în care pacientul își va putea pune aparat dentar, la nevoie, sau făcând extracțiile care i se recomandă, Am zeci de povești cu pacienți care au venit la programări în care doar ne-am cunoscut, mi-au povestit despre tratamente din trecut, probleme, dureri sau disconfort, iar pentru următoarea întâlnire ne-am propus doar o radiografie sau un detartraj. Și poate nici acelea nu au avut loc când am stabilit. Uneori durează mult până ajungem să facem o plombă, dar când reușim să îi câștigăm unui om încrederea, atunci chiar pot spune că acea zi a fost una bună, ba minunată chiar. Și atunci mă întreb: Cum i-a fost? A auzit tot ce-și dorea de la mine? Am fost dentistul pe care l-aș fi dorit pentru mine? Dacă răspunsul este „da”, atunci cred că mi-am făcut treaba bine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Radu Jude la Paris

Adevărul e că nu ieșim în lume cu prea multe. Cu excepția performanțelor câtorva sportivi, începând cu David Popovici, a câtorva companii private care au trecut granița și aspiră la statutul de unicorni și a filmelor din „noul val”, România nu iese prea mult în evidență. De aceea, orice „ieșire în lume” face foarte mult bine imaginii unei țări în deficit uriaș de imagine internațională.

Citește mai mult

Theodor Paleologu, diplomat și președinte al Fundației Paleologu. Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Pe fondul ascensiunii extremismului la nivel mondial, mulți se întreabă acum ce s-a întâmplat cu societatea și de unde a ieșit la lumină ura aceasta aproape perceptibilă fizic între oameni care nici nu se cunosc personal. Căci trăim, iată, vremuri în care amenințarea și injuriile sunt elemente la ordinea zilei. Mulți aproape că le ignoră, pentru că, pe nesimțite, ele s-au normalizat. Drumul de aici la agresivitate fizică e scurt. Și asupra acestui pericol atrag atenția mulți oameni ai cărților, care știu din istorie ce se întâmplă cu societățile în astfel de perioade.

Citește mai mult

politician - Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Bun, cartea Rinocerii e una despre o epidemie de “rinocerită”. Oameni de toate felurile, cu probleme normale și vieți ca ale noastre, află că în localitatea în care ei trăiesc au apărut niște rinoceri, deși situația era improbabilă. Pentru că rinocerii trăiesc pe lângă mlaștini, nu în zone secetoase, ca aceea din orașul lor. Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Citește mai mult

Victor Rebengiuc, Când rinocerii

Ca de obicei, bula s-a grăbit să tragă concluzii și să-i îmbrățișeze pe cei pe care îi cred vizați de piesă. Că n-au avut oportunitățile și privilegiile noastre (nu știu care noi că eu, una, nu m-am născut în puf). Că nu-și dau seama cât de nocivă e extrema dreaptă. Că o duc rău și, iată, ăsta e rezultatul unei revolte legitime. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.

Citește mai mult

 Chris M

Pentru Chris Simion-Mercurian, scriitoarea și regizoarea de teatru care a pornit visul, și pentru partenerul ei, Tiberiu Simion-Mercurian, întreaga călătorie a însemnat nouă ani de eforturi, sacrificii și momente de criză, dar și întâlniri și emoții imposibil de trăit altfel. „Nouă ani a durat. A început în 2016. A fost foarte complicat. Și foarte impredictibil.

Citește mai mult