Confiscată visceral de interminabila telenovelă de la Opera Națională București, lumea muzicală românească tocmai a ratat cu succes întîlnirea cu centenarul Menuhin.
Un chix de toată frumusețea, ca o coardă plesnită în cele mai importante măsuri ale simfoniei care celebra la scară planetară personalitatea luminoasă a unuia dintre cei mai importanți muzicieni ai umanității. Și unul dintre cei mai mari umaniști ai istoriei muzicii, o istorie plină de grandomani, secături, farsori, extremiști, trădători, avari, dive de carton și multă, mult prea multă vanitate.
O istorie deseori imundă, recent inundată și de prea mulți „maeștri”.
Să fim bine înțeleși, talentul muzical rar are a face cu noblețea, caracterul sau moralitatea. Nici măcar cu bunul simț. Chiar dacă cei de pe scene vi se vor părea de multe ori aureolați de inefabilul pe care-l proiectează muzica pe reverele apretate ale hainelor de gală, trebuie să știți că talentul e o genă misterioasă. Una pentru care acei oameni cuceritori, frumos îmbrăcați și construiți din carne, oase și alte umori ca și noi cei nu atât de talentați, nu au absolut niciun merit. Talentul, aptitudine și har, e un dat. Îl ai sau nu-l ai. E ca înălțimea, culoarea ochilor sau caracterul. E un dat și un dar, un talant care trebuie investit. La fel ca alte talente, ca inteligența, bunul simț și capacitatea de a iubi. Sau măcar puterea de a-l respecta pe celălalt, pentru talentul său, sau pur și simplu pentru umanitatea lui, indiferent de culoarea pielii sau limba pe care o vorbește.
Există, desigur, și excepții. Iar între ele, una notabilă e Yehudi Menuhin, violonistul legat cu firele unei iubiri speciale de cel mai mare om pe care l-a dat România, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-am cunoscut vreodată și un mare român. Așa cum l-a prezentat, peste tot și până la sfârșitul vieții sale care a numărat 83 de ani, pe George Enescu, profesorul și marele său prieten, cel despre care spunea că va rămâne pentru mine, întotdeauna, Absolutul, etalonul cu ajutorul căruia îi judec pe ceilalți, găsindu-i pe toți, și în special pe mine, cu lipsuri. (Călătorie neterminată, Editura Muzicală, 1999).
Cred că diferența în a înțelege ce înseamnă „mare român”, azi și în secolul trecut, e ușor de înțeles parcurgând biografia enesciană, cea necontrafăcută. Așa cum cred că poți înțelege noțiunea de umanism parcurgând călătoria neterminată a lui Menuhin, violonistul care a cântat pe front pentru americani și francezi, la eliberarea supraviețuitorilor Holocaustului de la Bergen-Belsen, dar și pentru refugiații palestinieni din Cisiordania. Menuhin a fost violonistul care a cântat imediat după al Doilea Război Mondial și cu Berliner Philarmoniker și Wilhelm Furtwangler, orchestră și dirijor demonizați de acuzații de nazism. Menuhin a fost violonistul care i-a apărat pe Alexandr Soljenițîn și Mstislav Rostropovich devenind până în 1987 persona non grata în Rusia. Menuhin a fost violonistul care a iubit Ungaria și muzica lui Bartok, condamnând atât comunismul, cât și fascismul. Yehudi Menuhin a fost violonistul care a criticat dur Knessetul pentru conflictul israelo-palestinian. Menuhin a fost violonistul care în 1932 a făcut prima înregistrare a concertului de Elgar la 16 ani și care în 1937, la 21 de ani, a stârnit mânia naziștilor încercând să cânte în prima audiție mondială partitura mult timp pierdută a concertului de Schumann. El a fost printre primii instrumentiști clasici care a îmbrățișat și alte genuri muzicale, a iubit lăutarii țigani și muzica Estului, a cântat și înregistrat ceea ce numim azi world music cu violonistul de jazz Stephane Grapelli și cu sitaristul indian Ravi Shankara.
A făcut yoga cu exerciții de respirație cu limba scoasă stând aproximativ trei ore pe zi în cap la vârsta de optzeci de ani, iar la treisprezece ani îl făcea pe Albert Einstein, părintele teoriei relativității, să admită existența lui Dumnezeu după un concert la care acesta participase entuziasmat. Menuhin a fost violonistul care a predat vioara până în ultimii ani ai vieții. El a înființat orchestre, festivaluri, competiii muzicale internaționale și mai multe academii care îi poartă numele: Menuhin School în Surrey, Anglia, printre ai cărei absolvenți se numără Nigel Kennedy, Melvyn Tan, Alina Ibragimova, Corina Belcea și Nicola Benedetti, dar și Gstaad Menuhin Academy în Elveția, unde s-au perfecționat numeroși români, între care extraordinarii violoniști Liviu Prunaru, Bogdan Zvorișteanu și Vlad Stănculeasa.
Pentru noi, românii, Menuhin a fost violonistul care a iubit România, datorită lui Enescu. Și căruia noi și muzica românească, și chiar Festivalul Enescu (la care eu l-am întâlnit în 1998) îi datorăm enorm. Dar dincolo de talant și talentul ratării, de dihonii și chixuri muzicale, capacitatea de a dărui vine cu siguranță nu neapărat din generozitatea geniului sau din nobilitatate, ci din cea mai simplă și firească umanitate. Umanitate care construiește, pentru totdeauna, dincolo de glorie, și chiar dincolo de iubire. Iar arhitectura unui astfel posibil pentru totdeauna e tocmai relația specială dintre geniul Enescu, un veritabil VIP al anilor 30 și copilul genial în pantaloni scurți care îl întâlnea la vârsta de 11 ani și care avea să devină starul absolut al secolului 20.
Yehudi Menuhin, muzicianul de la a cărui naștere s-au împlinit ieri, pe 22 aprilie, 100 de ani. O sărbătoare de la care Bucureștiul a lipsit, împărțit între acuze și petiții, pledoarii, neputințe și prea multe prost cântate coruri și arii ale calomniei. Dragostea, și nu ura, va vindeca lumea, spunea Yehudi Menuhin.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.