Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Mesaje uitate | „Acum începe o altă eră cu care trebuie să ne obișnuim: a dobânzilor mari și a banilor scumpi”

Adrian Vasilescu.

În conjunctura actuală, multe dintre marile bănci centrale din întreaga lume au întârziat cât au putut de mult - în unele cazuri nepermis de mult - despărțirea de banii ieftini. Agățându-se de o speranță: că inflația care a debutat violent în 2021 ar fi tranzitorie și că se va retrage în matca ei de 2 la sută înainte de jumătatea lui 2022. Iluzie! Legată de evenimente din anii 2012-2020.

Constituirea Uniunii Monetare și intrarea în rol a BCE i-au inspirat neîncredere laureatului Nobel Milton Friedman, ideologul pieței libere, care afirma că moneda euro va înceta să mai existe încă în timpul vieții lui. Friedman nu se juca de-a profețiile, pericolul era real, dar dacă el a murit în 2006 iar euro este încă în vigoare, această performanță este datorată Băncii Centrale Europene, care a intervenit într-atât de categoric, încât a schimbat radical politica monetară a lumii. A fost deschisă o nouă eră: a dobânzilor spre zero sau chiar sub zero și a banilor ieftini.

Acum începe o altă eră: a dobânzilor mari și a banilor scumpi. O realitate cu care suntem nevoiți să ne obișnuim.

Alergând „cu visul în brațe”

Știm bine că așa curg lucrurile în viață. Istoria, care înregistrează tot ce este semnificativ și face sinteze, încheie câte un “proces verbal” după fiecare schimbare de etapă. Oamenii uită deseori mesajele și tot tot deseori repetă greșelile.

Astfel, după criza interbelică, aproape nimic nu a mai fost ca înainte. Lumea se schimba și oamenii se adaptau unui nou stil de viață. Uitând, treptat, cum se se ajunsese la criză, cum sistemul financiar “fusese internat la reanimare”! Imagini copleșitoare ca număr și ca dramatism deveniseră fapte cotidiene. Se prăbușeau bănci, se anunțau falimente, creștea de la o zi la alta numărul șomerilor, se năruiau destine. Și asta mai cu seamă în Statele Unite, țara ce-și dezvoltase economia cea mai puternică din lume. Imaginea-simbol legată de criză, ce dăinuie încă și exprimă una dintre cele mai mari tragedii din istorie, este aceea a recepționerilor de la hotelurile cu multe etaje, care își întrebau clienții…dacă doresc camere pentru dormit sau ca să se sinucidă! La propriu!

Din perspectiva acestui comentariu însă, în care analizez trecerea de la bani scumpi la bani ieftini și invers, imaginea cea mai reprezentativă este aceea a…comerțului fără bani! Patronii de magazine din orașele americane, care vedeau cu disperare cum tot mai puțini consumatori le treceau pragul, afișau la intrare un anunț șocant: “Nu aveți bani? Vă rugăm să intrați! Plătiți cu ce aveți!”…

Marea Depresiune, cum a rămas în memoria globală criza interbelică, a avut desigur și cauze obiective. Dar accentele ei grave, tragice, dramatice, au fost provocate de cauze subiective. Wall Street fascinase America. Mai multe milioane de familii - convinse că “jocul la bursă” s-a dovedit a fi o nouă resursă de îmbogățire - s-au aruncat în această afacere. Ziarele făceau eroi de reportaje din investitorii amatori. Lustragii și șoferii de taxi se improvizau “meditatori de pariuri”. Vocile lucide, care vedeau sau doar intuiau dezastrul, erau blocate violent. Nici prestigiul lor n-a mai contat și nici judecățile raționale n-au mai avut audiență. Încrederea în bursă se răspândea haotic, fără să mai țină cont de paradigma economiei reale, fapt ce a făcut posibil ca o societate întreagă să se lase amăgită că - în timp ce economia americană creștea cu doar 10 la sută - acțiunile puteau să ducă în spate scumpiri cu 100 la sută și chiar mai mult. În acest context, o masă critică - cum nota un jurnalist din epocă - “a luat visul în brațe, alergând către grave pierderi”.

Adevărul este că, în 1929, economia SUA era sănătoasă și prosperă. Bursa însă evadase din realitate. Iar societatea era dominată de o himeră: aceea că bursa nu se va mai opri din noul avânt…și că va trage în sus întreaga populație.

Ce a făcut Fed? Purtând povara întârzierii cu care Statele Unite și-au întemeiat banca centrală și, totodată, fiind ademenită de teoriile vremii, s-a dat deoparte nădăjduind că frenezia pieței avea să se stingă de la sine. Sperând că bursa o să cadă de la etajul 10…și nu va mai ajunge la etajul 20, ca să se prăbușească tocmai de acolo. S-a prăbușit de la etajul 30! Cu un zgomot asurzitor!

Ben Bernanke, care venise la Fed de la Universitatea Princeton, unde în 2006 avea să-i ia locul lui Alan Greenspan, uitase deja un important mesaj al istoriei: pe acela referitor la inevitabilitatea crizelor. Luat de val - un val pe a cărui creastă se aflau câțiva corifei ai teoriei economice americane - a susținut că politica macroeconomică modernă a rezolvat problema ciclurilor economice. Și că lumea se pregătește pentru un ciclu lung de prosperitate, fără crize. Realitatea l-a contrazis. În 2008, de pe altă platformă, a ales implicarea. Și a văzut soluția salvatoare în scăderea dobânzii de referință pentru a stimula creșterea economică. Evident, o misiune pe care a considerat-o, atunci, mult mai importantă și în cele din urmă mai dificilă decât stabilitatea prețurilor. La urma-urmei, pentru Fed și pentru alte mari bănci centrale, pericolul inflației nu mai era ceea ce fusese cândva. Fed, ca și BCE, nu aveau nicio intenție să-și priveze economiile de banii ieftini de care aveau nevoie ca de aer, atât timp cât inflația nu pândea din umbră.

O inflație cum America nu mai văzuse de 40 de ani

Dacă pentru Ben Bernanke, în 2008, problema era cum să coboare dobânda de referință, pentru a ieftini banii, pentru Jerome Powell, actualul șef al Fed, problema este cum să urce dobânda si și să scumpească banii. Pentru că, acum, inamicul public numărul unu este inflația. O inflație cum nici America, nici zona euro n-au mai văzut de 40 de ani.

Diagnosticul e fără dubiu: inflație galopantă și persistentă. Medicamentul, de asemenea: creșterea dobânzii de referință. Unde-i complicația? A spus-o limpede actualul șef al Fed: în găsirea liniei de echilibru. Acesta este motivul pentru care Fed a deliberat până în martie anul acesta până să ia o decizie, iar BCE a împins ezitările până în luna iulie. Medicamentul (dobânda de politică monetară) are efectul unui vaccin, dar dacă dozajul nu e bine făcut pot fi activate efecte secundare extrem de nocive. Cel mai grav fiind provocarea stagflației: și inflație în creștere, și contracție economică, și șomaj.

La BCE, unde nu există o deschidere totală către banii scumpi, persistă teama de a nu se ajunge la sacrificarea creșterii economice în contrapartidă la stoparea inflației. Dar ritmul creșterii prețurilor de consum, tot mai agresiv, determină o grăbire a pașilor în procesul trecerii de la Marea Relaxare la Marea Înăsprire. Fără a renunța însă la prudență. Mai ales că un număr mare de companii riscă să se prăbușească și tot mai multe gospodării ale populației din zona euro au suferit pierderi de venituri. Iar producția din domeniul serviciilor întâmpină încă dificultăți în procesul de recuperare.

Inflația e o problemă ce se impune să fie grabnic rezolvată. Pentru că scăparea ei de sub control va deveni negreșit o super-problemă. Acesta este și motivul ce a făcut ca de la Basel, de la Banca Reglementelor Internaționale, să vină un îndemn imperativ: “Băncile centrale trebuie să urce dobânzile rapid și hotărât, pentru a stăpâni inflația”. Și cum dobânzile deja urcă, pretutindeni, iar urcarea lor e un proces de lungă durată, este indubitabil că banii scumpi devin însemne ale timpului în curs. Ale noii normalități.

Draghi contra Friedman sau cum deflația a fost folosită ca medicament

Zona euro, înainte de a ieși din criza ce izbucnise în toamna 2008, intrase într-o încurcătură la fel de complicată. Ziarele scriau că “o furtună financiară s-a abătut deasupra Europei”. Datoriile suverane uriașe ale statelor din sud, între care Italia, Spania, Portugalia, Grecia, cărora li se alipise Irlanda, amenințau existența monedei unice și, mai mult, puneau în pericol coeziunea Uniunii Monetare. Mario Draghi, atunci președinte al BCE, a anunțat un plan de salvare în care banii ieftini au jucat un rol fundamental.

Nu singuri însă! Îmi amintesc cât de multă “monedă” a bătut presa vremii numind-ul pe președintele BCE “Super Mario”, pentru că, asemenea lui Ben Bernanke - omologul său de la Fed, folosise cu succes arma psihologiei. Ziarele italiene scriau că, iată, guvernele fără bani și băncile centrale cu dobânzi coborâte până la zero pot să stimuleze economia. Și că președintele BCE o făcuse deja exemplar, în stilul său sofisticat, luându-și angajamente pentru viitor. Practic, ca și președintele Fed, a promis să mențină ratele de împrumut la zero cel puțin până în 2014. Iar când a spus că “va face tot ce este posibil ca să apere moneda euro” a oferit mai mult decât bani. A oferit încredere!

Dezbaterea a fost atunci aprinsă. Draghi a fost criticat pentru că renunță la reforme și la principii. Mulți s-au întrebat “dacă BCE are dreptul să cumpere obligațiuni spaniole pentru a face să scadă acolo ratele dobânzilor”. Dar ziarele puternice l-au apărat. Au scris că Draghi a folosit “magia cuvintelor” pentru a face să scadă prețurile, să grăbească revenirea economică și să sprijine gospodăriile populației cu venituri mici.

Dobânzile aduse la zero au împins însă prețurile…în deflație! Analiștii economici care susțineau măsurile lui Draghi au recunoscut că deflația este mai periculoasă decât o inflație galopantă. În general! În particular însă, au argumentat ei, în împrejurările concrete din zona euro de după 2012, “deflația acționa ca un medicament”. Draghi însuși a explicat că “inflația este binevenită pentru țările de la periferia zonei euro, pentru că ajută economiile lor să iasă din criză”. Subliniind că nu e o “deflație clasică”, ci mai degrabă un proces ce seamănă cu o dezinflație, care a împins în sus consumul, turismul și competitivitatea.

Mesajul lui Draghi a fost și el uitat. Pentru că, în concepția șefului de atunci al BCE, o decizie adoptată într-o situație de forță majoră nu poate avea decât o durată limitată.

Draghi a recunoscut deschis că banii ieftini, obținuți cu dobânzi de politică monetară spre zero sau zero, provoacă îngrijorări. Și, mai mult, sunt însoțiți de riscuri legate de stabilitatea financiară. Cum însă riscurile, deși existau nu se manifestaseră în zona euro, decizia i-a folosit presedintelui BCE pentru a stimula creșterea economică și, totodată, pentru a ține inflația la distanță.

Tranziția energetică  eșuat în... criza energetică

În ianuarie 2021, nu exista niciun motiv obiectiv, absolut niciunul, care să explice intrarea bruscă a întregii lumi în cursa inflaționistă dură pe care încă o suportăm. Mai cu seamă că, dacă focalizăm doar zona euro, vom observa că de-a lungul întregului an 2020 cele mai multe țări au fost fie în deflație, fie s-au chinuit cu o inflație leneșă, sub un procent ori prea puțin peste unu. De unde să fi luat foc prețurile? Explicațiile ar fi doar două: 1) scumpirea fără precedent a produselor și serviciilor energetice; 2) garda deschisă în fața pericolului inflației. Deflația și dobânzile mici, folosite pe termen lung au slăbit forța politicii monetare a BCE.

Există însă și o supercauză! Un mesaj de acum 50 de ani, uitat prin arhivele istoriei, care a făcut ca - pe valul pandemiei și al crizei economice provocate de aceasta - ceea ce se pregătea să fie o tranziție energetică a eșuat în criză energetică. O criză globală care a generat o inflație globală.

Să ne amintim că, în 2012, Clubul de la Roma s-a reunit la București. S-a reunit, cum sublinia unul dintre participanți, Roberto Peccei, nu pentru a discuta, ci pentru a dezbate câteva dintre problemele globale de actualitate. Şi a repetat apăsat: „Pentru a dezbate. Fiindcă, astăzi, oamenii dezbat tot mai puţin, ei s-au obişnuit să discute”.

De atunci, din 2012, dacă am privi din perspectivă istorică, plecând de la ce a reţinut memoria omenirii – memoria globală, cum multora nu le place să spună astăzi –, în cei patruzeci de ani care trecuseră de când Clubul de la Roma publica „Limitele creşterii”, şi am trece la o proiecţie nouă, a celor zece ani care au urmat până azi și mai departe a altor treizeci care vor urma până în 2052, ne-am putea imagina un uriaş pendul marcând trei etape la răspântie de vremuri. Mulţi analişti încă vorbesc despre o „deschidere” gresită - ca la șah - în 1972, căci în toţi acești cincizeci de ani trecuți - mai puțin anii de criză - creşterea a fost explozivă, nu limitată.

Dar trebuie oare să fie acuzat Clubul de la Roma că nu a gândit bine prima mutare? Să nu ne grăbim. Şi, cu deosebire, să nu ne grăbim să vedem în etapa următoare, după ce criza curentă va trece, un lung timp de boom economic.

Prezent la București, la sesiunea din 2012 a Clubului de la Roma, Dennis Meadows, privind către asistenţă, a spus cu voce calmă: „Ni s-a reproşat că prognozele noastre din 1972 nu s-au adeverit. Vă rog să rețineţi – nu încă!... Timp de patruzeci de ani am trăit din rezerve. Desigur, rezerve de apă, de pământ, de petrol, de gaze, în general de resurse. N-am vrut să vedem că am depăşit limitele”. Ce s-a întâmplat de fapt? Creșterea economică și-a pierdut sustenabilitatea.

Iată o mare problemă! O problemă a lumii în care trăim. Şi o problemă a noastră, în România. Sustenabilitatea creşterii economice. Despre sustenabilitate vorbim continuu. Dar n-o mai avem. Creşterea nu mai e sustenabilă. Poate fi însă recăpătată sustenabilitatea?

Date extrem de importante întăreau ipoteza crizei resurselor. Prefigurând un consum ce îşi va încetini creşterea şi nu din motive raţionale, ci pentru că nu va putea să fie susţinut. Iar rezolvarea nu va veni aruncând în bătălie mai mulţi bani, ci mai multă inteligenţă, mai multă educaţie, mai mult spirit creator, mai multă competitivitate.

Economia globală, clădită pe o creştere la nesfârşit a consumului de resurse materiale şi financiare, își încheiase ciclul. Criza de sustenabilitate, vizibilă prin intermediul problemelor sociale, financiare, economice şi ecologice, care se manifestă de asemenea la nivel planetar, se accentua. Concluzia autorilor raportului era aceea că orice schimbare radicală se poate produce doar prin intermediul acordurilor globale. Totuşi, luând în considerare procedurile anevoioase şi de durată pentru încheierea unor astfel de acorduri, guvernele naţionale, administraţiile locale, companiile şi societatea civilă… trebuie să identifice soluţii ad hoc.

Cum anume? De la Keynes încoace, toţi marii economişti ai lumii au scris că investiţia este plata de astăzi pentru veniturile viitorului. Soluția, pentru problemele lumii și pentru problemele României, nici nu poate fi alta decât investiţiile făcute azi pentru ca să rodească mâine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Din nou un articol început foarte, foarte bine, terminat lamentabil. De ce treceți la concluzii în halul acesta mă depășește. Cum adică soluții ad hoc? Adică "ad hockeries" cum ar zice Jaynes în "The Logic of science". Adică în loc să folosim inferența (logica în era AI) ca să găsim echilibrul la circumstanțele date, omorâm știința pentru iluzia unei soluții ad hoc. În română nu avem o adaptare a termenului, probabil de aceea nu înțelegem multe.
    • Like 0
  • in discutiile despre inflatie si masurile luate de bancile centrale pentru reducerea acesteia, poate ar trebui sa va uitati si la unele tari asiatice. in tari ca Japonia, Hong-Kong, Singapore, Malaezia inflatia este intre 2%-4%, iar dobanzile bancilor centrale sunt destul de jos (0.8-2%), iar in cazul Japoniei inca negativa
    • Like 0


Îți recomandăm

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult