Foto: Facebook Emagic
Concertul Metallica din august 2019 a fost cea mai bună reprezentație live care a avut loc vreodată în România, după concertul Michael Jackson din 1992. Vă rog să mă contraziceți.
Zi toridă, cozi uriașe la intrare, trafic blocat pe Maior Coravu, discomfort. Un tsunami uman cu tricouri Metallica se îndreaptă la pas spre stadion neintuind ce avea să urmeze. Eu nu intuiam, recunosc. Era a treia oară când îi vedeam și mi se părea că știu tot. Nu știam nimic.
E incredibil de cald. Intru, iau o bere și o beau dintr-o suflare. Berea îmi țâșnește brusc, prin toți porii, ca lui Tom, după ce a fost împușcat cu sute de alice de Jerry. Un steward mă îndrumă și ajung la locul de pe biletul de categoria 2 în valoare de 505 lei. Stupoare! Sunt aproape pe ultimul rând de sus și mă ia cu amețeală când mă uit spre scenă. 505 lei? Really? Plec, mânat de instinctul darwinian de a alege ceva mai bun.
Peste 30 de minute intense ajung pe Gazon A (nu spui cum). Aici, atmosfera e densă deja ca o peltea. Se aude It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n Roll) de la ACDC în boxe. E o piesă din 1975, care descrie greutățile care trebuie îndurate pentru a ajunge o trupă de top. Peste 6 ani, avea să se înființeze Metallica. Ehei. Vremuri.
În așteptarea celor patru, lumea din tribune face valuri ca la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia 90. Merg la concerte rock de 30 de ani, dar n-am mai văzut niciodată așa ceva. E lume incredibil de multă și toți sunt gata să explodeze. La 505 lei biletul pe ultimul rând, ar fi bine să explodezi de banii ăia...
Oamenii de la gazon A sunt un target demografic unitar. Au toți tricouri cu Metallica, dar cu toate astea, restul costumului oferă informații definitive asupra personajelor. Rockerii pursânge, de Arenele Romane, sunt o minoritate infimă. Aici sunt toate corporațiile din Pipera, sunt oameni care au venit ca la Untold. Nimic greșit în asta. Foarte bine. Vor fi surprinși exact ca detractorii literaturii SF cărora le împrumuți Dune. Metallica și Dune sunt porțile de intrare spre două universuri superbe.
Spre deosebire de alte dăți, când intrau electrocutând publicul pe Creeping Death, Metallica a intrat după un intro de Enio Morricone cu scene proiectate din spaghetti-ul The Good The Bad and The Ugly. A fost mai lin pentru cei 60.000 de cardiaci cu biletele cumpărate de cu iarnă. Ecranele gigantice prind viață și sunetul îmi dă părul spre spate: Hardwired.
Studiasem: în acest tur, Metallica evoluează cu două setlist-uri pe care le alternează. Mi-ar fi plăcut cel cu Harvester of Sorrow, dar ne-a picat cel cu St. Anger și The God that Failed. Hetfield e în formă, odihnit, sunetul e perfect reglat, oamenii sunt cooperanți și cântăm împreună Sad but True și Ride the Lightning.
La mijlocul concertului am rămas încremenit în jeleul aerului: chitariștii (Trujillo, Hammett) cântă o piesă Iris (De vei pleca) și dau foc Arenei, în vreme ce Hetfield și Ulrich merg în spate, probabil pentru un whiskey in the jar. Un gest frumos și o tactică de a intra cu burghiul în inima oamenilor pentru a le turna direct acolo aurul topit al celei de-a doua părți a show-ului. A urmat cea mai frumoasă oră pe care am petrecut-o în România post decembristă.
Eram destul de aproape de scenă, iar în fața mea, o domnișoară măruntă, înghițită de mulțimea vecinilor înalți. „Ce vezi de acolo?” am întrebat. „Absolut nimic, dar e demențial!”
Studiată poate de-a lungul a sute de concerte, secvența One, Master of Puppets, For Whom the Bells Tolls și Seek&Destroy m-a făcut pilaf cu puterea a patru croșee de heavyweight fighter. Sunt groggy și mai am putere doar să sar la răstimpuri și să-mi pun mâinile în cap ca fetele la Michael Jackson, în 92.
O mică dezamăgire: publicul fiind mainstream, nu a deschis niciodată mosh pit (sau nu l-am văzut eu?), nici măcar pe Seek&Destroy, care e o piesă cu un pasaj special pentru asta. Pentru că pentru fix astfel de momente s-a inventat pit-ul: când ești atât de încărcat, încât ai nevoie să te exprimi într-un fel, oricum. Mi-au dat lacrimile pe Seek&Destroy și m-am gândit la rockoteca din Buzău unde Seek&Destroy era un fel de Tatăl Nostru care se auzea seară de seară.
În punctul ăsta, cu orice public din lume faci ce vrei, iar dacă îi mai dai și Nothing Else Matters și ieși ca un lord pe cea mai bună piesă muzicală din decada 90 (Enter Sandman), te vor iubi până la moarte. Oricum te-ar fi iubit, dar supradoza asta nu se va uita niciodată. Setlistul oricum arată un tur de adio, deși eu sper că nu va fi așa.
Mi-a plăcut că membrii trupei nu au ieșit de pe scenă ca niște jucării întoarse cu cheia. Au mai zăbovit, s-au pozat, au spus glume, în vreme ce lumea bună a Bucureștiului afluia alene din pântecele chitului făcând air guitar și scandând „Muie PSD”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
moca. Fraier eu ca am plătit 900 lei pe bilet gazon A. Puteam sa fiu si eu deștept si sa fac precum ai facut tu. Ieșeam la jumate de pret, boss.
2. Acustica stadionului a fost execrabila. Avea 3-4 cicluri de reverberații necontrolate. So, shity sound (cu excepția gazon A, unde NU aveai bilet).
3. Nu a fost cel mai tare concert Metallica. Primele 20 min lumea practic dormea. S-au încălzit abia după piesă Whitesnake cântată vremelnic de Iris in romana. Era bună un pic mai multa documentare la producătorii showului.
4. Ac dc au fost mult mai in formă, iar playlist-ul a fost mai bine gandit ca la Metallica de acum (daca tot compara impropriu cineva pe aici cele două concerte).