Mici exerciții de logică și de viață în atenția Coaliției pentru Familie: „Ion și George trăiesc împreună. Ar trebui să poată face un credit împreună?”

Foto: Guliver Getty Images

În 1914, pe când Europa se cufunda în Războiul cel Mare, guvernele țărilor combatante căutau să obțină sprijin popular pentru efortul de război. Propaganda de război reducea dușmanul la stereotipuri bazate pe generalizări grosiere.

Pentru britanicii, toți nemții erau Fritz, un monstru inuman, militar obedient, care se delecta tăind mâinile copiilor și sânii femeilor.

Pentru germani, britanicii erau perfidul Albion, nație pe undeva înrudită, dar animată de ură și de invidie, nicidecum de idealuri mărețe, precum Reich-ul. În timp ce își spuneau unii altora barbari, cu toții au purces la devastarea Europei.

În noroiul tranșeelor, dușmanul era, însă, cât se poate de asemănător: și el avea morți de îngropat, ciocolată de schimbat pe ceai și era obosit de un război care nu îi rezolva cu nimic problemele de acasă. Nu a durat mult până când sectoare întregi de front au fraternizat, sărbătorind împreună Nașterea Domnului în neoficialul Armistițiu de Crăciun. Asta nu a schimbat cu nimic ceea ce a urmat, dar dacă un englez și un neamț au putut sărbători împreună Crăciunul în 1914, mă gândesc că și noi, „progresiștii” și „conservatorii”, putem sărbători împreună Crăciunul în anul 2018.

Coaliția pentru Familie (CpF) este, într-o bună măsură, formată și din părinții și bunicii noștri. Dacă am discuta cu ei – așa cum probabil unii dintre noi au încercat, cu mai mult sau mai puțin succes – problema spinoasă a căsătoriei între persoanele de același sex, am face-o în niște termeni mult mai civilizați. Am presupune, din capul locului, că nu sunt niște homofobi încuiați și că, deși nu ne împărtășesc vederile, sunt totuși niște oameni care ne sunt dragi, produs al unei alte perioade, și a căror opinie contează pentru noi, oricât de desuetă am considera-o noi „cei umblați prin lume”. Am căuta, poate, în loc de a-i convinge să vadă lumea ca noi, să găsim compromisul care ar permite unei societăți conservatoare să facă un pas înainte fără să se scindeze. Să nu mai fim „noi” și „ei”.

Cum ar fi dacă, în loc să vedem în referendumul CpF o încleștare ideologică de proporții epice, am vedea în el frustrarea unei părți dintre noi și din noi care simte că nu este luată în considerare? La rigoare, ideea că oamenii sunt egali nu e mai demonstrabilă decât existența lui Dumnezeu. E o axiomă, care face ca umanismul să semene, din punct de vedere funcțional, cu orice altă religie. Chestiunea pare ireductibilă pentru că fost pusă în niște termeni care opun, în loc să armonizeze, două viziuni despre lume. Direcția în care merge isotria e destul de clară; ideal este să o împingem înainte fără să aruncăm prea mulți din căruță.

Căsătoria, ca orice instituție cu ceva istorie, are o profundă încărcătura simbolică. Acolo unde unii văd un contract civil în baza cărora doi cetățeni dobândesc niște drepturi, alții văd un simbolism care nu are nimic de-a face cu Primăria. Pentru unii, căsătoria este Starea Civilă, pentru alții este slujba de cununie. Într-un fel, nu vorbesc deloc de același lucru. Evident, în limbajul și în percepția comună, aceste două aspecte nu sunt atât de clar separate. Regula este să le faci pe amândouă, pe cât posibil în aceeași zi, și într-o ordine precisă (care ne ridică semne de întrebare legate de separarea Biserică-Stat): întâi la Starea Civilă, apoi la Biserică, unde nu ești cununat fără un certificat de căsătorie.

Sunt destul de sigur că mișcarea pentru dreptul la căsătorie al persoanelor de același sex nu militează pentru „dreptul la cununie”. Preocupările sunt mult mai pământești: vizite la spital, proprietate comună, credite la bancă etc. Am fi, poate, suprinși să aflăm că bunica noastră, care găsește ceva nenatural în relația lor (eu, unul, pot să înțeleg de ce ei i se pare nentural), nu se opune ideei de a se vizita unul pe altul la spital. Opoziția nu este față de drepturile civile, ci față de felul în care sunt împachetate.

Drepturile persoanelor homosexuale sunt o problemă pe care societatea (societățile în general, nu doar a noastră) nu a avut-o până de curând. Dincolo de faptul că este o eroare de strategie să „ataci” instituția căsătoriei, nici măcar nu cred că este necesar. Între a acorda drepturi persoanelor de același sex și a redefini căsătoria este o diferență majoră. Este relativ ușor să acorzi drepturi; drepturile sunt, în esență, o construcție juridică. Să redefinești o instituție cu o așa încărcătură simbolică precum căsătoria este, practic, imposibil. Mecanismele prin care defenim și redefinim simboluri nu se supun regulii majorității.

(Știu, drepturile minorităților nu sunt negociabile. Progresul vine uneori de la sine, alteori împins de la spate. Azi suntem noi cei care îl împingem de la spate, mâine vor fi copiii noștri. Poate e un moment bun să creăm un alt model de a împinge progresul. Nu de alta, dar mâine vom fi părinții copiilor noștri și, destul de probabil, se vor inspira din acțiunile noastre când va veni rândul lor să aducă progresul social.)

Cum ar fi ca, în loc să reformăm o instituție veche de câteva mii de ani, să creăm una nouă? Un parteneriat civil încheiat, de exemplu, în fața notarului, care să confere aceleași drepturi partenerilor, indiferent de sex. Putem face asta indiferent de rezultatul referendumului, care devine de-a dreptul irelevant. (Re)definirea căsătoriei în Constituție nu împiedică cu nimic parteneriatul civil.

Atâta vreme cât ne referim la ideea de a acorda drepturi persoanelor de același sex care decid să trăiască împreună cu termenul de căsătorie, nu putem evita încărcătura simbolică a termenului. Oare nu s-ar schimba un pic datele problemei dacă nu ne-am mai referi la „dreptul la căsătorie”? Până la urmă, ce urmărim dobândirea de drepturi civile sau simbolismul?

Argumentul meu este că opoziția fundamentală nu este față de acordarea de drepturi, ci față de încărcarea uniunii a două persoane de același sex cu același simbolism. Putem argumenta în favoarea drepturilor și forța argumentelor este de partea celor care susțin drepturile minorităților sexuale. Dar nu putem argumenta în favoare simbolismului. Simbolismul nu este decis, este construit. Poate că, în esență, mișcarea nici nu și-a propus să acopere și acest simbolism. Dar această distincție nu este prezentă în discursul public. Nu face nimeni efortul de a enunța distincția dintre instituția juridică și cea socială. Pentru unii distincția este subînțeleasă, pentru ceilalți nu există.

Ar trebui să scoatem în față aspectele practice pe care dorim să le rezolvăm: Ion și George trăiesc împreună. Ar trebui să poată face un credit împreună? Ar trebui să se poată vizita la spital? Exemplul, anecdotic, al discuțiilor purtate cu partea mai conservatoare a familiei mele îmi arată că aceste chestiuni nu sunt nici pe departe atât de divizive. Consensul este posibil de obținut. Fără a-și revizui opinia față de homosexuali, conservatorii le pot acorda drepturi civile. Dar asta presupune să purtăm discuția în niște termeni cât mai lipsiți de încărcătură emoțională și simbolică. Este acesta un compromis de neacceptat?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp