Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De doi ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu! La doi ani de Republica, îți mulțumim că ne ești alături!

Ministrul Sărăciei și Ministrul Impotenței noastre intelectuale

Orice ministru al Educației românești va trebui să fie un dublu ministru: unul al Sărăciei, altul - al Elitismului Impotent care marchează țara de câteva decenii.

Ministrul Sărăciei ar trebui să scoată din foame cei aprox. 200 000 de mii de copii care se culcă nemâncați în fiecare seară, ca să îi poată aduce, a doua zi, la școală; ar trebui să mute sutele de bude din fundul curților, să califice peste noapte profesori pentru zona rurală și să pună pe roate cantine școlare și manuale ieftine, dar bune.

Ministrul celor câteva procente de elevi buni și profesori ambițioși ar trebui să producă o revoluție în mentalitatea lor despre ce înseamnă, de fapt, nota 10 în România. Deocamdată, școala noastră este un instrument de parvenire pe scară socială și profesională: cea mai mare parte dintre părinți și profesori își ține copiii în școli de formă, pentru o diploma care să le certifice un statut mai bun în ochii celorlalți și o relativ mai bună șansă pe piața muncii. 

Cât de ușor au înflorit doctoratele de carton, licențele compilate din referate online și procentul catastrofic al analfabetismului funcțional? Puțini se gândesc la educație ca la o resursă de creștere și bucurie interioară, ca la un drum spiritual, în care fiecare disciplină din orar e pusă ca să stârnească în tine întrebări, revelații, un suflet mai bogat și echilibrat. Lucrurile astea sunt baliverne pe lângă importanța datului din coate și menținerea unor aparențe academice.

(Când unul dintre miniștrii anteriori a introdus camerele de luat vederi la bacalaureat, amintiți-vă câte proteste a stârnit în întreaga țară – dinspre părinți, profesori, copii și reprezentanți politici în teritoriu. Mulți, prea mulți se simțeau dezveliți în pielea goală, sub ochii atenți ai adevărului. Notele catastrofice de atunci s-au mai îndulcit de guvernările ulterioare cu soluții și mai simple, chiar sub veghea camerelor: s-au simplificat subiectele, ca să putem raporta cel puțin stagnare.)

Ministrul Sărăciei are mâinile legate. Prosperitatea acestei țări nu depinde de mandatul individual. Pe de altă parte, dacă este un om conștient, știe că în timpul lui, orice amânare, chiar justificată, de menținere a peste 40% din comunitățile școlare românești în dezastru material, va consfinți stagnarea și dezastrul societății românești. 

Când învățământul public nu este un instrument care emancipează pe cel de jos, înseamnă că existența lui este aproape nejustificată. 

Recentele interpretări statistice pe impactul educației în 70 de țări în lume – făcute de sistemul Pisa – au arătat că școala românească nu oferă deloc șansa a doua copiilor defavorizați ecomonic și social. Un procent covârșitor rămâne tot acolo, condamnat la sărăcie și ignoranță. Ce viitor are o țară care știe, din start, că trebuie să sacrifice aproape jumătate din fiecare generație?

Și ministrul Elitismului nostru impotent are mâinile legate. Actualele programe școlare și documente normative care reglează formarea cadrelor didactice și calitatea actului educațional sunt opera unor oameni care țin de scaunele lor bine – fără să aibă ambiții salvatoare. În plus, pentru că învățământul românesc este un sistem piramidal bazat pe raportări de jos în sus, este limpede că nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Toată lumea este rezonabilă, într-un concubinaj acceptabil al mediocrității majoritare. Doamne ferește să spui cu gura mare că avem profesori slab pregătiți!

Să fim puțin sinceri cu cele câteva mii de părinți din țara asta care s-au trezit, au sărit din oală și aleargă disperați să găsească alternative pentru copiii lor: nu cred că viitorii ani vor împăca în niciun lider instituțional pe Ministrul Sărăciei cu Ministrul Impotenței noastre intelectuale. Vor fi cel mult gesturi populiste despre prânzul cald în unele unități școlare și despre ce mari eforturi s-au făcut, pe ultima sută de metri, ca să avem manuale

Sunt adevăruri care nu pot fi spuse pe față din două motive aproape istorice: 1. Corupția fiecărui sistem a creat bule de aer respirabil și pentru cele mai mărunte rotițe de la baza lui; toți profităm de mediocritatea generalizată și de faptul că nimeni nu îți cere socoteală pentru calitatea muncii tale; și 2. Suntem încă o societate cu multe răni și sensibilități nevindecate, unde adevărurile se iau, de regulă, drept atacuri personale. De aici – furie, instabilitate, proteste. De furia și nemulțumirea oamenilor s-au temut, bineînțeles, toți politicienii care și-ar fi asumat vreodată, măcar în vis, să aducă schimbare pentru copiii noștri.

În ecuația aceasta stăm precum broasca la fiert – lucrurile s-au degradat treptat, până când iminenta moarte pare să se întâmple sub ochii noștri, fără să mai protesteze nimeni. Paralizați fiind de dulcea încălzire a fundului nostru social pe scaune care aduc salarii stabile și responsabilitate minimă.

Să uităm puțin de optimismul tradițional în pragul Noului An! Să fim puțin sinceri cu cele câteva mii de părinți din țara asta care s-au trezit, au sărit din oală și aleargă disperați să găsească alternative pentru copiii lor: nu cred că viitorii ani vor împăca în niciun lider instituțional pe Ministrul Sărăciei cu Ministrul Impotenței noastre intelectuale. Vor fi cel mult gesturi populiste despre prânzul cald în unele unități școlare și despre ce mari eforturi s-au făcut, pe ultima sută de metri, ca să avem manuale – bune-rele, nu contează – pe bănci. Vor fi și ridicări de salarii – bani meritați de orice muritor, chiar și de cei care țipă și își umilesc elevii în clase.

Pentru cele câteva mii de părinți, deci, care speră altceva, am doar încrederea că însăși trezirea lor pune suficientă lumină în sufletele copiilor lor. Pentru cele câteva mii de părinți care mi-au trimis în cursul anului povești despre abuzurile atâtor profesori și educatori, am în suflet speranța că au înțeles că cei pui acasă în inima unui copil – încredere, validare, iubire necondiționată și jocuri pentru minte și corp – va face diferența pe care școala românească încă nu o face. Poate numai când acește câteva mii de părinți vor deveni mai multe și mai vocale, va fi loc de mai mult curaj decizional.

Pentru cei care vor acuza din nou refrenul tristelor mele generalizări – știu, da, că există mulți oameni minunați în țară, școli și programe transformatoare – am făcut deja turul lor și nu încetez să sper, datorită lor. Cu toate acestea, un vapor mare, de fier ruginit și eșuat pe un banc de nisip birocratic, nu va putea fi niciodată mișcat din cârma subțire, discretă și elegantă a politeții și a idealismului nostru.

Mult succes ministrului anului următor! Tare aș vrea să se râdă de cuvintele mele de azi, în lumina suprinzătoarelor lui/ei mișcări!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Randurile scrise de Oana Moraru ma indeamna sa dau un raspuns. In scoala exista oameni care educa, tinand cont de potentialul copilului, de dreptul lui la educatie, de fericire, de valori, adica de ceea ce e acuzata scoala romaneasca ca duce lipsa. Personal, am participat impreuna cu alti 42 de oameni la Aspire for Teachers, 2016 si am simtit nevoia sa scriu despre acea experienta ( ieri am scris al treilea articol, insa nu l-am postat inca pe fb.) pentru a arata cumva lumii ca schimbarea se produce si din interiorul sistemului. Gestul de a pune degetul pe rana trebuie sa fie urmat de altele, de construire. Va recomand ca posibila tema acest curs si consecintele lui, curs la care eu am descoperit povestile unor colegi din tara, fiecare in parte extraordinar, cu impact mai mare sau mai mic, colegi care m-au facut sa ma simt parte a unei comunitati care este parte din acest proces lung si chinuit al schimbarii. Poate ca astfel comunitatile - profesori, parinti, societate civila - celor care doresc o scoala bazata pe valori se vor uni si vor avea puterea sa desavarseasca schimbarea.
    • Like 0
  • "sistem piramidal bazat pe raportări de jos în sus [...] nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Toată lumea este rezonabilă, într-un concubinaj acceptabil al mediocrității majoritare"
    • Like 0
  • Excelent articolul Oanei Moraru!Asa stau lucrurile,le cunosc bine,m-am pensionat dupa mai mult de trei decenii de muncă inca de pe vremea cand tremuram de frig in clase odata cu copiii!Situația relevata aici dateaza de atunci...ca si acum ,scoala asigura o diploma,nu si pregatirea pentru viața.Era insa era mai multa disciplina,mai mare autoritate etc.Ca si acum ,unii profesori se straduiau,luptau cu neajunsurile din empatie fata de elevi,de dragul meseriei!Atunci si acum- mici sau mari reusite reprezentau excepțiile unui sistem care are totusi datotiai de a pregati generatii intregi de copii si tineri ,nu doar cteva elite.Va fi greu de schimbat aceasta stare de lucruri veche!Nu va merge,cum n-a mers nici pana acum,vreo forma de cosmetizare,trebuie o gandire de ansamplu,o alta filosofie,o alta baza materiala si o noua morala in lumea scolii!
    • Like 0
  • "Toţi profităm de mediocritatea generalizată şi de faptul că nimeni nu îţi cere socoteală pentru calitatea muncii tale". Până să ne erijăm în consultant educational ori mentor educational ori ce titlu ne putem autoconferi, să privim la propria ogradă: la evaluarea naţională din 2016, la şcoala dumneavoastră, cu numai 12 copii (o grupă, practic, nu o clasă de 30 şi ceva, cum au cei mai mulţi dascăli), 5 elevi au luat notă sub 6, ceea ce înseamnă că, dacă îşi menţin nivelul şi în liceu, 5 din 12 nu vor trece de Bacalaureat. Restul e teoretizare, îndoctrinare, discurs..."În ecuaţia asta stăm precum broasca la fiert".
    • Like 1
  • Să fim mulțumiți dacă nu ne vom trezi chiar și cu un ministru al etilismului politic, pentru că pericolul nu e chiar departe. Dacă ne uităm că printre actorii intrați la înghesuială pe scena politică avem pe unul care ar putea încerca și această variantă. Și nu e chiar neluat în seamă.
    • Like 1


Îți recomandăm

Alexandra Boberly

Este prima dată în ultimii ani când președintele Academiei Europene de Film încearcă să semnaleze pasarea ștafetei - fie și numai declarativ momentan - tinerei generații. Și când spunem tineri nu mă gândesc la cineaști sub 30 de ani, ci la un spectru mai larg între 20 și 50 de ani. (În imagine: Alexandra Borbely//Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult