Moștenirea politică a lui Netanyahu nu va fi o națiune mai sigură, ci o societate israeliană profund fracturată, care trăiește în spatele zidurilor

Foto: Demonstranți israelieni sărbătoresc confirmarea noii coaliții de guvernare. Sursa - Profimedia

Israelul intră în era post-Netanyahu. Cei 120 de aleși ai Knesset-ului (Parlamentul din Israel) au votat coaliția schimbării, care reunește două partide de stânga, două de centru, trei de dreapta (radicală) şi o formaţiune arabă sub conducerea liderilor Yair Lapid și Naftali Bennett, cel din urmă fiind și viitorul premier al Israelului pentru următorii doi ani și jumătate.

Benjamin Netanyahu, politicianul supranumit „magicianul” pentru priceperea sa de a obține victorii politice majore (care să-i hrănească interesele personale și ale partidului său), urmează să plece acasă după ce a dominat politica israeliană mai bine de două decenii și a guvernat fără întrerupere în ultimii 12 ani. Totuși, viitorul va fi unul cu multe drumuri pe la instanță pentru cetățeanul Netanyahu, având în vedere că este acuzat de procurorii israelieni pentru că s-a folosit în mod ilegitim de puterea guvernamentală pentru a cere şi a obţine avantaje nejustificate de la proprietari ai unor instituţii media importante din Israel în scopul de a-şi promova afacerile personale. Bibi Netanyahu este primul premier din istoria Israelului inculpat penal în timpul mandatului, fiind acuzat de corupţie, fraudă şi abuz de încredere în trei dosare diferite.

În ceea ce privește alianța celor opt partide, formată din arabi israelieni, dreapta radicală și progresiști, așteptările politice, în termeni de reformare a statului și de dezghețare a soluției celor două state, sunt modeste. Mai exact, platformele politice individuale ale noilor guvernanți din Israel nu ar putea fi mai diferite: Bennett, care a devenit milionar cu un Start-up pe Internet, este adeptul unei politici național-religioase, încurajând extinderea coloniilor. Formațiunea Meretz, Partidul Muncii și formațiunea arabă Raam susțin crearea unui stat palestinian independent și se opun strict politicii privind coloniile practicate masiv de Israel în ultimii ani. Concret, Acest noul guvern nu urmărește un proces de pace cu palestinienii și e clar că nu poate să propună reforme în domeniul religiei și statului, o chestiune critică pentru mulți israelieni. În aceste condiții, [coaliția schimbării] este doar o coaliție fragilă și mai degrabă "anti-Netanyahu" decât una cu mari proiecte comune. În plus, aceasta va fi condusă de un prim-ministru care controlează doar șase dintre cele 120 de scaune din Knesset.

Cât despre moștenirea lui Netanyahu, în vârstă de 71 de ani, aceasta are diverse nuanțe. Israelul este în prezent o economie puternică, alianțele sale internaționale sunt stabile, iar cetățenii săi trăiesc în relativă securitate. De asemenea, armata israeliană a suferit mai puține victime în mandatul lui Netanyahu decât sub orice alt premier. Cu toate acestea, Bibi Netanyahu părăsește funcția de prim-ministru și lasă țara vulnerabilă în alte moduri, fiind recunoscut drept liderul politic care nu a manifestat niciodată sentimente și nu a generat soluții pentru persoanele sărace, prezidând o inegalitate socială profundă și care a devenit tot mai mare de la an la an. 

Multe dintre tensiunile socio-politice din Israel sunt rezultatul direct al abordării sale dezbinatoare, împachetată prin promovarea naționalismului de dreapta, ostilitatea față de minorități (în special față de arabi) și denigrarea presei, care a condus la conflicte între diferite părți ale societății și a contribuit la ascensiunea fenomenului de [polarizare socială]. Pe parcursul ultimilor ani, Netanyahu a diminuat puterile Ministerului de Externe, asumându-și (în persoană) rolul de diplomat-șef al Israelului. La acest capitol a încercat să adune tot mai multe puncte, lăudându-se de fiecare dată când avea ocazia cu extinderea relațiilor externe ale Israelului sub conducerea sa. 

E drept că Netanyahu a dezvoltat legături politice și comerciale în Asia și Africa și a stabilit contacte discrete, dar prietenoase cu despoții sunniți, alături de care a găsit o cauză comună în opoziția față de Iran și programul său nuclear. E adevărat că Netanyahu a păstrat canalul deschis cu Washingtonul, iar SUA au rămas un aliat ferm și un investitor vital în Israel. Dar pe parcursul domniei autoritare a lui Netanyahu, influența politică a Israelului pe întregul spectru politic american a scăzut. Bibi a avut o relație tensionată cu Bill Clinton, nu s-a înțeles bine nici cu Barack Obama și nu și-a ascuns niciodată sprijinul față de prezidențiabilii republicani precum George W Bush, John McCain, Mitt Romney și mai ales Donald Trump. În consecință, Joe Biden a adoptat o poziție rece față de Netanyahu și viitorul său politic, iar Ned Price, purtătorul de cuvânt al diplomaţiei americane, a subliniat chiar zilele trecute, în preajma vizitei la Pentagon a ministrului israelian al Apărării, Benny Gantz, "sprijinul neclintit" al Statelor Unite pentru Israel “indiferent de cine va fi viitorul premier”. 

Cel mai mare eșec al lui Netanyahu, după atâția ani de guvernare, rămâne însăși cea mai mare problemă a țării. Bibi a devenit pentru prima dată prim-ministru în 1996, la aproape trei ani după semnarea acordurilor de la Oslo, momentul care a reprezentat primul acord direct, față în față, între guvernul Israelului și Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Scopul Declarației de Principii de Oslo, semnată oficial de Yasser Arafat și Yitzhak Rabin într-o ceremonie publică la Washington, a constat în soluționarea conflictului israeliano-palestinian. Doar că Netanyahu nu a crezut niciodată în Oslo. A întârziat să respingă în mod direct acordurile, dar a jucat un rol important în procesul de retragere [lentă] a forțelor Israeliene de Apărare din Fâșia Gaza și Cisiordania. De-a lungul timpului, toți interlocutorii lui Netanyahu, de la Clinton la Bush și până la Obama sau chiar Shimon Peres, au crezut că acesta este un politician pragmatic și care poate adopta măsurile necesare pentru constituirea unui acord de pace între Israel și Palestina. Ulterior, mai toată lumea și-a dat seama că, deși, uneori, a avut grijă să nu respingă ideea a două state în regiune, Bibi Netanyahu nu a crezut niciodată într-o soluție cu două state. Pentru obiectivele sale politice, statu-quo-ul s-a potrivit foarte bine. De altfel, Netanyahu a fost unul dintre promotorii activităților de colonizare din Cisiordania, permițând construirea multor locuinţe noi în coloniile din Ierusalimul de Est. Astfel, cel mai longeviv premier din istoria Israelului lasă moștenire o ocupație a teritoriilor palestiniene care este atât de bine înrădăcinată, pe cât este de lipsită de temei și dăunătoare pentru Israel, la fel ca atunci când el a ajuns la putere.

După cum bine spune jurnalist israelian Anshel Pfeffer în cartea “Bibi: The Turbulent Life and Times of Benjamin Netanyahu”, moștenirea politică a lui Netanyahu nu va fi o națiune mai sigură, ci o societate israeliană profund fracturată, care trăiește în spatele zidurilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp