Foto: Guliver/Getty Images
O știa multă lume în cartier. Nu aveai cum să nu-i remarci, atunci când venea sau pleca din bloc, silueta subțire, înaltă, delicată, părul negru, lung, privirea aceea aproape absentă, de parcă gândurile i-ar fi fost mereu în altă parte. Locuia singură într-un apartament de la parterul unui bloc dintr-unul din cartierele acelea industriale din Capitală, care au început să se construiască odată cu marile întreprinderi bucureștene. Vecinele o cam bârfeau ori de câte ori aveau ocazia, punându-i în cârcă tot felul de povești. Poate că era și un pic de invidie la mijloc. Nimeni nu știa cum reușea domnișoara Ionescu să se poarte așa elegantă, de parcă ar fi mers în fiecare seară la operă. Se vorbea despre ea că ar fi terminat Conservatorul și că trăia din lecțiile de pian dar nimeni nu știa să spună exact unde sau dacă avea vreo catedră pe undeva.
Războiul se terminase de câțiva ani dar în București se trăia greu. Cei mai mulți dintre locatari erau muncitori prin fabricile de pe la marginea orașului. Se câștiga puțin și se trăia prost. Cu cât lozincile privind victoria populară erau mai zgomotoase, cu atât lehamitea, foamea și mizeria erau mai mari. Și frica. O, da, frica. Teama aceea oribilă, care îți învăluie fiecare vorbă, fiecare pas, fiecare gând. Se vorbea despre o lume nouă, despre lumina de la răsărit, despre orizontul glorios, dar totul era, de fapt, cenușiu. Murdar. Apăsător. Viața tuturor nu mai era decât o aglomerare de norme, directive, planuri de îndeplinit. Rapoarte. Note informative.
O nebunie care părea să nu se mai termine.
În orașul acela transformat într-o închisoare în aer liber, domnișoara Ionescu părea venită dintr-o altă lume. Cânta des. Avea un pian în casă, la care repeta uneori după-amiezile. Avea o preferință pentru Chopin, pe care îl interpreta cu pasiune, cu îndârjire, aproape senzual. Pensionarii din bloc au cam comentat la început dar cu timpul s-au obișnuit. Erau minute de uitare, de vis. De abandon total. Armoniile date de Preludii sau Nocturne se infiltrau curajoase prin pereții murdari, învăluiau casa scării, ieșeau prin ferestre și se pierdeau pe strada care șerpuia printre blocurile gri. Părea că notele muzicale se transformau într-un șuvoi de apă vie, tămăduitoare, care inunda apartamente și suflete mici, înghesuite, murdare.
Domnișoarei Ionescu îi plăceau florile. Venea întotdeauna de la piață cu câte un buchet mare, pe care și-l cumpăra singură, lăsând în urmă-i un parfum suav de bujori proaspeți. Era una din ocaziile în care vecinii o vedeau zâmbind. Pe trotuarele unui București biruit de cozile interminabile de la Alimentara, printre autobuzele supraaglomerate cu călători care stăteau înclusiv pe treptele mașinii și milițienii care patrulau suspicioși prin cartier, cineva care zâmbea atrăgea imediat atenția.
Curios. Foarte curios. Cum putea să zâmbească cineva în penitenciarul ăla uriaș numit Republica Populară Română?
Odată, cineva a văzut-o, undeva, prin centru, la brațul unui domn. Coborau spre Cișmigiu pe bulevardul 6 martie, care, înainte de război, se chema Elisabeta. Înalt, distins, cu ochelari. Nu prea părea a fi din rândurile proletariatului. Au trecut însă niște ani fără să mai apară vreo noutate în legătură cu domnul acela. Măcar pentru a mai potoli bârfele din bloc. Și nici ea, domnișoara Ionescu, nu părea să vrea să spună mai multe. Ba, o singură dată, doamna Mioara de la Poștă spunea că i-a dat o scrisoare și că a văzut-o cum a tresărit bucuroasă și i-a spus “Se întoarce! În sfârșit, se întoarce! L-au eliberat!”. Pe cine și cum, greu de spus.
Vecinii își amintesc atunci că au văzut ceva pregătiri. Ca niciodată, au vazut-o și pe ea a stând la coadă la Alimentara. A tot făcut cumpărături în zilele alea, că venea acasă încărcată cu sacoșe. A scuturat, a dereticat, a bătut covorul pe bara din spatele blocului, o fi pregătit și ceva rețete mai deosebite, că mirosea în scară a tot felul de arome și condimente. N-a uitat nici de flori. Ce mai, se vedea că așteaptă pe cineva. Era mai veselă ca de obicei. Nerăbdătoare. Entuziasmată.
Era clar că așteaptă pe cineva.
Era clar…
…
PS: În urmă cu câteva zile, am ieșit din casă cu ceva treabă.
Eu locuiesc în sectorul patru, undeva prin Berceni. Era mai pe dimineață, cred. Pe la 9. Nu mai știu ce trebuia să fac, trebuia parcă să merg până la Mega Image să iau lapte și cereale pentru piticii mei. Na, ne trezim mai târziu acum că e vacanță. Nu dau să ies bine din scară și observ un pic de agitație la blocul vecin. Cineva sunase la 112 și a chemat pompierii.
Mă roade curiozitatea și mă duc și eu să întreb ce și cum s-a întâmplat. Pare-se, persoana care locuia acolo la parter nu mai răspunde la telefon de vreo două zile. Vecinii știu că e o doamnă foarte în vârstă și destul de bolnavă. Nu au primit nici un semn nici când au bătut la ușă. Un pompier s-a cățărat pe pervazul ferestrei și, după ce s-a chinuit un pic, a smuls grilajul de la una dintre ferestrele apartamentului și a intrat în casă. În câteva minute i-a confirmat unui coleg de-al lui că persoana decedase.
- Dumnezeu să o ierte, zice cineva pe lângă mine. Era bătrână tare. Nu o mai ducea mult, mai adaugă. În afară de o femeie care venea să mai aibă grijă de ea, în rest a trăit singură. Toată viața.
I se spunea domnișoara Ionescu.
Am plecat de acolo după câteva minute. De undeva, nu știu de unde, se auzea o arie dintr-o compoziție pentru pian. Am recunoscut fragmentul din Opus 64, nr. 1: Vals de minut, de Frederic Chopin. Am rămas nedumerit.
Ce chestie.
Chopin, aici, în Berceni...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Primele impresii traite chiar a doua zi au fost acestea: "Gaz-gazar-gaaaaz" strigat la fiecare 10 secunde! Era gazarul care vindea petrol pentru lampile de iluminat si pentru lampile de gatit. Si olteanul cu cobilitele pline de zarzavat.
Tatal, un salariu cred ca aproape minim pe economie. Mama, casnica, cred ca tinea cu dintii de putinii bani, ca sa ajunga pentru mancare toata luna. Baza erau jumarile de porc (se vindeau ca atare) cu varza. De carne nu imi aduc aminte. Painea, zaharul, uleiul, pe cartela. Tot pe cartela obiectele de imbracaminte si incaltaminte. Intr-adevar, ieftine, dar limitate cantitativ prin cartelare.
- Invatamantul gratuit la toate treptele, am trecut prin toate, tot timpul scolii medii si facultatii cu bursa, destul de consistenta. In scoala medie si facultate doar cativa colegi nu aveau bursa, pe criteriul situatiei materiale a familiei sau al nivelului la invatarura slab. E singurul aspect pozitiv al regimului comunist. Parintii mei in niciun caz nu ar fi reusit sa ma intretina la studii.
Abia dupa cativa anu de la terminarea studiilor am reusit sa ma extrag din conditiile de saracie descrise mai sus.
Am recitit, am intentionat sa sterg, totusi las, pentru cine nu stie cum a fost.
Uitam sa fim alaturi de ei.
Uitam sa ii intrebam ce fac, cum sunt, daca doresc sa vorbeasca, daca ii putem ajuta cu ceva.
Uitam sa le multumim pt ca ne modeleaza si ne aduc ceva nou in viata.
Doar cand nu sunt atunci ne mai ducem aminte de melodii, de mirosuri, de lipsa telefoanelor, de vocea lor.
Putem etichete daca sunt diferiti de noi, daca vor sa isi urmeze un vis, daca au curaj sa isi accepte viata.
Ce e mai ciudat este : sa auzi Chopin si atunci si acum.