Dori, dorul sau cum s-a aprins lumina Occidentului în bucătăria domnului Stan

• Îi puseseră în spate mai multe lucruri decât putea duce. Nu cred că ai cum să îţi imaginezi. Pur şi simplu, când se deschidea uşa, toţi îngheţau. De ce? Pentru că în momentul când îi scoteau, îi scoteau la bătaie. Erau dezbrăcaţi în pielea goală, fără ochelari, ca el avea ochelari, şi îi loveau pe unde se nimerea. Da’ culmea care e – îi băteau până leşinau cu totul.
  

O ascult şi îmi frământ obrazul interior între dinţi. Trebuie să mă concentrez, trebuie să mă abţin, dar revenind în acea bucătărie, după mai bine de 12 ani, mă aştept ca el să apară în tocul uşii, îmbrăcat în blugii prespălaţi, să îşi potrivească ochelarii cu rame groase şi să mă întrebe ce film am văzut în weekend.

Urcasem scările - nu mi-a trecut prin cap să iau liftul - pentru că am vrut să simt fiecare treaptă pe care păşesc. Ajunsesem în faţa uşii ameţită, nu de la urcat, ci de la anii pe care îi parcursesem înapoi cu repeziciune, întorcându-mă în acea scară de bloc cenuşie, cu pereţii mâzgăliţi din loc în loc. Singurele diferenţe dintre atunci şi acum erau că interfonul nu mai funcţiona şi că el nu mai era acolo.

Doamna Stan îmi vorbeşte despre Dori. Domnul Stan. Omul care mi-a marcat destinul. Al meu și al unui întreg oraș subteran.

...

Au existat zvonuri în oraş dar, spre deosebire de altele, care înfloreau în micul oraş de la Dunăre şi se transformau în adevarate păduri ecuatoriale, în acest caz, zvonul a însemnat un firicel de praf în faţa adevărului pe care l-am aflat. 

Îl văd aplecat asupra mea în timp ce citesc un text. Îmi corecta pronunţia. Înalt, cu o cută vizibilă între sprâncene şi cu o privire care aproape ardea atunci când vorbeam în engleză sau ne povestea ceva ce-l pasiona, fie despre o carte, un film, fie pur și simplu despre florile albe din faţa casei fiicei sale.

Îl văd apărând împreună cu doamna Stan la uşa mea într-o seară. Mama îmi spusese de dimineaţă că îi invitase să ne viziteze. Camera mea era, de obicei, un amestec de haine mototolite, ambalaje de chipsuri şi foi înşirate peste tot. Toată ziua am şters fiecare firicel de praf şi am aranjat de zeci de ori pernele de pe canapeaua din sufragerie. Niciun minut mai târziu faţă de ora anunţată au sunat la uşă. Toată seara, nu m-am dezlipit de lângă ei, ascultându-l şi căutându-i privirea în timp ce vorbea.

Îl văd enervându-se uneori şi arătându-ne că este dezamăgit de faptul că nu făcusem tot ce puteam. Îl văd explicându-ne până înţelegeam şi răspunzându-ne la orice întrebare, indiferent că avea sau nu legătură cu gramatica limbii engleze.

Îl văd apoi în biserica aceea care mă sufoca, înconjurat de sute de oameni printre care şi eu, o puştoaică răsfăţată care simţea, pentru prima dată, o gheară în gât.

Şi încerc să fac legatura între acel om pe care l-am cunoscut eu, de o blandeţe aproape dureroasă, şi bărbatul despre care îmi povesteşte acum doamna Stan. Simt cum îmi vine să întrerup povestirea doamnei Stan ca să urlu a revoltă, neputinţă şi dor. Aşa că mai iau o gură de apă.

Domnul Stan

Domnul Stan a fost profesorul meu de engleză. Fără să fi fost vreodată angajat al unei instituţii de învăţământ, fără să fi ştiut măcar această limbă înainte de ceea ce i s-a întâmplat, a predat engleza unui oraș întreg. Era faimos printre părinţi, dar mai ales printre copii. Prin clasa a III-a aveam câţiva colegi care se duceau la el la meditaţii şi eram geloasă. Mi se pusese pata pe la jumătatea anului şcolar şi o băteam pe mama la cap aproape zilnic. Nu am chiulit niciodată şi, în ciuda lipsei de punctualitate care mă caracterizează, nu am întârziat niciodată.

Domnul Stan a fost însă altceva decât un simplu profesor de engleză. Am simțit tot timpul asta, o simțiseră și ceilalți copii. Acum, după 12 ani, vorbind cu unii dintre ei, senzația pe care am avut-o în toți acești ani mi se confirmă. O întreb pe doamna Stan cine a fost cu adevărat domnul Stan.

- Pentru mine a fost Dori...

Aceasta este o poveste care merită spusă şi este vitală, mai ales în ziua de azi. O să înțelegeți de ce.

A început să dea lecţii de engleză acum mai bine de cincizeci de ani. Prima sa elevă a fost chiar doamna Stan, care l-a rugat să o înveţe doar câteva expresii.

• Tanţi, tu vrei să înveţi cum zice lăutarul ăla aşa sau vrei să înveţi după note muzicale?
  

Aşa că doamna Stan a învăţat engleză pe note muzicale. La fel ca mine, la fel ca toate generaţiile de copii cărora domnul Stan le-a predat engleza, răbdarea şi dorinţa de cunoaştere ca alternativă a urii. Zâmbea atunci când treceam testele dânsului şi învăţăm ceva nou. Nu a ridicat niciodată tonul la noi, nu ne-a insultat niciodată. Singurul lucru pe care îl făcea atunci când un elev nu îşi dădea interesul era să îl privească dezamăgit. Era o privire pe care niciunul dintre noi nu o putea suporta, fiindcă dezamăgirea acestui om ne arăta că nu am făcut tot ce puteam. Că nu am dat totul, deşi el o făcuse. Iar atunci încercam să dăm totul.

• Tanţi, Doamne, ce oră am făcut! Le-am predat asta, iar ei au înţeles şi mi-au povestit asta şi asta. Şi acum stai să vezi că vin copiii cutare şi cutare, Tanţi să vezi ce oră frumoasă mă aşteaptă.
  
• „În schimb, era bolnav când nu învăţa vreun copil. El voia ca toată lumea să înveţe şi le spunea - „Eu nu sunt hoţ. Eu nu fur banii din portmoneul părintelui tău. Ăia sunt bani nemunciţi. Dacă tu nu înveţi, dacă tu nu dai niciun randament, înseamnă că eu nu merit banii ăia.”
  

Mi-e greu să îmi dau seama acum ce anume făcea domnul Stan de reuşise să transforme nişte copii pasionaţi de pistoale cu bile şi gelatină verde care se lipea pe pereţi în nişte studenţi avizi de cunoaştere la ora lui. Cred că era omul mare care ne trata nu ca pe nişte copii, ci ca pe nişte oameni mici din care vor ieşi oameni mari. Ne asculta cu atenţie, învăţa să ne cunoască pe fiecare în parte şi să ne dea lucrul de care aveam nevoie – cartea care să ne trezească interesul, exemplele cu care putem să empatizăm, glumele pe care să le gustăm. Lui Aurelian Gheondea, unul dintre primii săi elevi, i-a dat să citească Tales from Shakespeare de Peter și Mary Lamb, o carte în care piesele erau povestite într-o manieră simplă, cu un vocabular modern.

• Acestea au fost primele mele lecturi din Shakespeare, ceea ce mi-a trezit interesul ca, mai târziu, să citesc piesele de teatru în original, îmi scrie Aurelian.
  

Pe George Preotu, olimpic naţional la engleză patru ani la rând, l-a atras cu reviste în limba engleză care aveau foi parfumate.

• Ştia că sunt înnebunit după parfumuri. Pe vremea aia la noi încă nu apăruseră revistele astea cu pagini – mostre, iar mie mi se părea ceva aşa, extraordinar să văd la el lucrurile astea. Stăteam cu nasul în revistele alea, la propriu şi la figurat.
  

Mie şi Andreei Gheorghiu ne-a pus în braţe celebrele cărţi ale lui J. K. Rowling, înainte, însă, ca acestea să devină celebre. Am crescut cu Harry Potter, care era de vârstă cu noi, iar ulterior, după ce volumele au început să fie traduse în română, noi le citisem deja pe cele publicate în engleză la mediaţii la domnul Stan. Să faci nişte copii de 11-12 ani să citească romane întregi în engleză şi să le şi înţeleagă nu este o realizare mică. Andreea râde şi îmi spune că însuşi faptul că a făcut-o să citească ceva e o realizare pentru că la vremea aia prefera să se joace fotbal cu băieţii în curtea şcolii decât să citească orice.

• E, cartea aia o citeam ca disperata. Şi sunt convinsă că dacă mi-ar fi pus-o altcineva în braţe, nu mi-ar fi plăcut atât de mult.
  

Adevărul e că domnul Stan evolua cu fiecare generaţie căreia îi preda. Regulile gramaticale rămâneau mereu aceleaşi, dar copiii erau alţii. Aşa că studia generaţii întregi, afla ce îşi doresc şi de ce anume au nevoie iar apoi le oferea acel lucru. De aceea, toţi copiii din Giurgiu voiau să facă meditaţii cu dânsul. Nu era vorba doar despre engleză. Era vorba despre un om care îi lua în serios. Un om care deţinea lucrul de care aveau ei nevoie.

Rareş Paraschiv şi Adelina Ivan, nepoţii dânsului, îmi povestesc mai multe din culise. Rareş îşi aduce aminte că atunci când ieşea cu doamna Stan, mătuşa sa, nu puteau să facă o plimbare fără să fie opriţi pe stradă de câte o mămică sau un tătic care o ruga pe doamna Stan să vorbească cu „domnu’ profesor”, poate mai găseşte un loc liber la engleză. Adelina îşi aduce aminte când ea şi fratele ei au dat testul TOEFL la meditaţie. Stăteau cuminţi în sufragerie şi aşteptau ca domnul Stan să termine de corectat. A intrat în cameră cu o faţă serioasă, cu testele lor în mână şi le-a spus că au făcut totul praf. În cameră s-a lăsat o linişte totală, iar domnul Stan, cu aceeaşi mină împietrită, le-a înmânat testele. Obţinuseră punctaj maxim amândoi. 

Ani mai târziu după această întâmplare, a fost rândul domnului Stan să rămână şocat în faţa unui copil. Când Andreea Gheorghiu a sunat la interfon, nu i-a răspuns nimeni, deşi avea ora de engleză programată. A stat în faţa blocului o oră, împreună cu colegul ei de grupă, sperând ca domnul Stan să se întoarcă şi să facă mediaţia. Nu s-a întâmplat aşa fiindcă domnul Stan avusese o urgenţă şi uitase să anunţe grupa Andreei. Dar Andreea nu a uitat că a pierdut o oră de engleză aşa că, la următoarea oră, oţetită şi revoltată, l-a chestionat.

• Adică, să ne înţelegem. Aveam vreo 11 ani şi m-am dus eu, care nu eram vreo nesimţită, eram foarte binecrescută, şi i-am făcut observaţie. „Domnul Stan, să ştiţi că noi am venit, dar dumneavoastră nu aţi fost la meditaţie. De ce nu aţi fost la meditaţie?” Îţi dai seama că s-a blocat săracul om şi a rămas şocat, după care şi-a cerut scuze. Atât de revoltată am fost că nu am făcut meditaţie în ziua aia, încât i-am făcut observaţie, eu copil de 10-11 ani, unui profesor. Însă celorlalţi copii din grupă nu li s-a părut deloc ciudată revolta mea că pierdusem o oră de engleză.
  

Reviste cu parfum, ultimele publicaţii literare, muzica simfonică, Europa Liberă în perioada de vârf a propagandei comuniste, poveşti despre teatru şi film, glume la care râdeam în hohote – toate acestea s-au perindat de-a lungul timpului prin mica bucătărie cu gresie închisă la culoare, dar un singur lucru a rămas constant. Omul a cărui generozitate şi putere de a crede în bine au rămas neschimbate cu trecerea anilor.

De multe ori făcea meditaţii gratuit cu unii copii. Dacă părinţii erau şomeri, asta era regula de la care nu se abătea niciodată. Dacă, între timp, părinţii se angajau, puteau să înceapă să plătească mediaţiile. În mod evident, unii oameni uitau să îl anunţe că şi-au găsit serviciu şi continuau să nu plătească orele de engleză.

• „Lasă, Tanţi, că dacă n-a adus banii, nu înseamnă că a vrut să mă şmecherească, pur şi simplu a avut nevoie de ei că în atâta timp fără serviciu, s-o fi împrumutat în stânga şi în dreapta şi acum trebuie să îi dea înapoi. Dacă n-au plătit înseamnă că nu au putut, nu discutăm.”
  
• Avea el aşa un suflet dulce şi blând, îmi povesteşte doamna Stan.
  

Pe Raisa Soare a urmărit-o o puştoaică mai mare pe când se ducea la engleză, a intrat în scara blocului după ea şi, profitând de avantajul fizic, i-a furat banii de meditaţie şi de pufuleţi. Când a urcat la domnul Stan, plângând şi tremurând, au invitat-o în sufragerie, i-au făcut un ceai să se calmeze, au sunat Poliţia şi au chemat-o pe mama ei.

• Nu ştiu, au avut aşa, grija aia de părinţi cărora le-a crescut copilul prea repede. Era o discrepanţă super ciudată pentru că, pe de o parte, se vedea dezinteresul poliţiei, atitudinea aia „da, o să vedem, o să rezolvăm” şi, de cealaltă parte, oamenii ăştia care chiar credeau în bine şi aveau senzaţia că se va rezolva situaţia, puneau presiune şi luau totul foarte în serios, ca şi cum ar putea să se rezolve. Cred că erau oamenii ăia care trăiau în altă parte, nu în Giurgiu. Nu ştiu, poate că erau şi ei construiţi cumva. De fapt s-ar putea ca asta chiar să fie o explicaţie. Să mai crezi, cumva, într-un bine care există ca să poţi să treci prin tot ce ţi se întâmplă nasol.
  

Dori

Doamna Stan este o femeie caldă, plină de vitalitate şi cu o memorie impecabilă. Îmi oferă un ştrudel cu brânză şi apă cu lămâie, „că aşa se poartă”. Vrea să îmi vorbească despre Dori, aşa cum îl numeşte dânsa.

E bucuroasă că am decis să scriu despre el, dar, pe măsură ce povesteşte, ghicesc revolta din interiorul ei, aceea care nu a putut fi stinsă de trecerea anilor.

Domnul Stan și-a cunoscut soția în orașul său natal, Giurgiu, şi a devenit Dori. În timp ce îmi povesteşte cum s-a întâmplat, doamna Stan râde pentru prima dată de când am început sa vorbim.

Mă dusesem la o cunoştinţă de-ale mele. Am intrat, am stat de vorbă şi doi bărbaţi jucau table într-o parte. Nu am ştiut că unul dintre ei va fi Dori al meu. Lui i-a plăcut de mine şi mi-a trimis acasă că vrea să mă cunoască. Asta m-a enervat la culme. Păi cum să mă cunoască? M-am supărat. Da’ ce, sunt porc, găină, să mă cunoască el când vrea?

Până la urmă am acceptat, că tot insista vecina aia a mea. M-am dus la Orient cu vecinii mei şi acolo el mă aştepta. Îmbrăcat frumos şi ştii că el era drăguţ, iar atunci era şi mai drăguţ. Avea nişte perciuni creţi aşa, m-a făcut zob, ce să mai...

De la prima sa întâlnire cu cea care avea să îi devină soţie, Dori a vrut să fie sincer în privinţa trecutului său. 

• Mă, ne ştiam de o jumătate de oră. Şi ce crezi că a făcut? Pe drum, m-a oprit faţă în faţă, m-a luat de mâini şi mi-a zis „Trebuie să ştii un lucru despre mine”.
  
• Şi după ce mi-a povestit totul, am mers prin parc şi a început să îmi cânte cântece în engleză, mi-a recitat poezii din toţi poeţii. Am rămas prieteni o lună de zile, după o lună m-a cerut în căsătorie că a zis că el nu pierde vremea. Şi aşa a fost. Am fost împreună aproape 40 de ani.
  

Când nu preda engleza unui oraş întreg, domnul Stan lucra la Întreprinderea de Prefabricate Beton din oraşul Giurgiu. A lucrat aici până s-a pensionat.

• Făceau traverse pentru căile ferate şi el lucra la laborator atunci. Era tehnician. După ce termina de lucru venea şi mă lua pe mine de la serviciu. Ne duceam pe jos amândoi. Atunci când era Combinatul Chimic, se lăsau vaporii ăia. Mă, nu vedeai să mergi. Inspiram ca la bombele atomice. Inspiram aer mult, ne ţineam respiraţia şi fugeam cât puteam, puneam mâna la gură, dar degeaba... Alergam cât puteam cu ochii închişi, că nu puteai să vezi. Noroc că aveam o balustradă şi ne mai ţineam de ea să nu depăşim să ne ducem spre Dunăre. Şi alergam ca nebunii să trecem de norul ăla de noxe.
  

Îşi completau propoziţiile. Ştia exact când are nevoie de un ceai şi când are nevoie să iasă pe balcon la o ţigară, rănit fiind de câte un elev care nu îşi dădea interesul. Ea deschidea încet uşa şi ne întreba dacă vrem prăjituri, iar el se ducea să îşi ia porţia de nicotină. În mintea mea sunt indisolubili legaţi. Discreţi, atenţii, grijulii unul cu celălat şi mereu împreună.

Iar acum, femeia asta frumoasă îmi povesteşte despre viaţa lor, despre acel Dori pe care eu nu l-am cunoscut niciodată. Şi muşcatul obrazului nu mai funcţionează. Uit că sunt acolo pentru un interviu, uit că am 28 de ani şi că sunt cinică, că nu cred în Moş Crăciun şi în suflete pereche. Uit cine sunt şi redevin cine am fost. Şi norul ăla de noxe, ei doi alergând şi paharul cu apă e gol în faţa mea.

• La început era puţin nervos, era irascibil. Dar pe parcurs s-a liniştit, s-a calmat. Dacă îţi spun. El nu ştia să mănânce bine. Se uita să mănânce repede, repede, repede, ca nu cumva să îi ia cineva mâncarea. Şi pe urmă îi puneam în farfurie şi îi spuneam ca o să îi mai pun de fiecare dată. Eu am lucrat mult cu el. Şi am avut răbdarea asta pentru că ţineam la el ca la Dumnezeu. Oricine ce mi-ar fi spus nu aş fi renunţat la el pentru nimic în lume şi dacă ar fi să o iau de la capăt, tot cu el m-aş mărita. Dar nu mai se poate. De necaz că este acolo, de un an aproape nu mă mai duc deloc la cimitir, îmi face foarte rău. Vezi? Ai impresia că dacă a murit şi au trecut nişte ani, uiţi. Zici că timpul spală orice, timpul.... Nu e adevărat. Uneori, când nu îmi dau seama, încă mai spun „noi mergem”.
  

Dori iubea teatrul, muzica simfonică şi literatura. Îi plăceau drumeţiile la munte şi îi plăcea să cunoască oameni, în special copii şi studenţi. Doamna Stan îşi aminteşte amuzată de o întâmplare când au cunoscut nişte studenţi într-una dintre drumeţiile lor, iar domnul Stan le-a donat o parte din banii pe care îi avea la el, nepăsându-i că îşi scurta concediul astfel, doar pentru că a văzut că aveau nevoie.

De asemenea, îmi povesteşte despre cum soţul dânsei i-a fost şi mentor în literatură.

• Ce citeşti, dragă?
  
• Aveam o bibliotecă mare, peste 3000 de cărţi.
  
• Hai mă, Tanţi, mă. Păi asta e carte să o citeşti tu? Mai bine vezi-ţi de treabă. Uite, Quo Vadis. Te aşteaptă dincoace. Păi se poate să treci prin viaţa asta fără să citeşti Quo Vadis?
  
• Uneori nu înţelegeam toate cărţile pe care mi le dădea să le citesc, pentru că erau lucruri din astea mai filosofice, continuă doamna Stan.
  
• Şi îl întrebăm. Domne, îţi explica cu atâta plăcere şi cu atâta răbdare, că te făcea, prost să fi fost, şi tot îţi intra în cap. Începea de la A la Z şi, până nu mă ducea la liman, nu mă lăsa. Noi citeam mereu România Literară, nu a lipsit niciodată de la noi din casă. Acum de când nu mai este el parcă, nu ştiu cum să îţi spun, când o iau în mână am tendinţa să zic „ai citit şi tu? Ia şi citeşte”. Aşa că nu am mai cumpărat-o de ceva vreme.
  

Dorul. Tudor Stan

15 februarie 1959.

Este ziua în care Tudor Stan, student al Facultăţii de Filosofie, secţia Ziaristică, este arestat şi dus în beciurile Securităţii. În ziarul Scânteia, în aceeaşi zi, apare un articol intitulat Munca patriotică a studenţilor de unde aflăm că au fost premiaţi 25 de studenţi care au realizat cele mai multe ore de muncă patriotică. În articol este menţionat Dumitru Ganciu, student la facultatea de Filosofie, reprezentant de seamă al corpului studenţesc. Ceea ce nu este menţionat este faptul că Dumitru Ganciu, studentul-muncitor, flăcău verde al Patriei, a fost individul responsabil cu supravegherea colegilor săi, având un rol important în condamnările care au urmat, inclusiv în cea a lui Tudor Stan. Muncă patriotică.

În toamna lui 1956, odată cu revoltele studenţeşti din Ungaria, studenţii din Timişoara, Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Târgu Mureş au trăit, pentru o scurtă vreme, iluzia unei schimbări. Imediat după aceea, conducerea de stat a început vânătoarea de vrăjitoare. Inchizitorii Patriei au pregătit rugul şi instrumentele de tortură şi s-au pus pe hăituit Duşmani ai Poporului. În perioada 1956 – 1960, mii de studenţi au fost exmatriculaţi şi arestaţi.

14.000 de ani de detenţie cumulaţi, 30 de condamnări la moarte şi întregi generaţii de studenţi şi intelectuali distruse în lagărele comuniste. Infractori de cea mai joasă speţă. Elemente ostile bunului mers al Republicii Populare Române. Adică oameni care au îndrăznit să creadă în frumos, justiţie şi idealuri.

Mihai Stere – Derdena, Constantin Dumitru şi Dan Onaca sunt printre primii studenţi arestaţi. La procesul lor participă şi colegii mai mici de la Ziaristică. Ulterior, peste trei ani, şase dintre aceştia aveau să fie în boxa acuzaţilor, în dosarul instrumentat de locotenentul – major Constantin Voicu, acela pe care Florin Constantin Pavlovici îl numeşte în cartea sa, Tortura pe înţelesul tuturor, „limbricul cu cravată albastră”. Este vorba despre Dumitru Filip, Ion Tomescu, Alexandru Mihalcea, Florin Constantin Pavlovici, Ioan Popa şi Tudor Stan, studenţi care aveau să fie condamnaţi în baza decretului 209, pentru uneltire contra ordinii sociale.

• A fost scos din ultimul examen deşi i se pusese nota, pentru că a luptat împotriva Partidului. Pur şi simplu l-au luat. De ce? Pentru că au găsit la el nişte cărţi interzise. Hai să îţi spun eu cum au stat lucrurile, începe doamna Stan povestea despre cealaltă faţă a lunii.
  

Fără să îmi dau seama, îmi ţin respiraţia. Urmează să aflu un adevăr pe care puţini îl cunosc, pe care şi mai puţini pot să îl curpindă cu adevărat şi pe care nimeni nu îl poate înţelege, de fapt, aşa cum nimeni nu poate înţelege inutilitatea monstruoasă a urii.

În grupa lui erau doi studenţi care aveau o bibliotecă îmbrăcată numai în piele. Te urcai pe o scăriţă, te uitai acolo, luai o carte care îţi plăcea, ce să îţi spun. Era o bibliotecă aşa cum trebuie. Iar el copil fiind şi dornic să înveţe cât mai mult a luat două cărţi de acolo. Mama lui era săracă, n-avea bani să îi dea, iar el era înnebunit după cărţi. Toată ziua se ducea la ei şi lua câte două cărţi cu împrumut, le aducea înapoi şi lua altele. Ei bine, astea două cărţi erau pe vremea aia interzise. Şi i le-au găsit în camera de cămin.

Dar cum au ştiut să caute?

• Păi a avut un coleg care le-a spus. Tipul ăsta era racolat demult de Securitate şi îl pândea, pur şi simplu. Nu numai pe el. Că au fost mai mulţi studenţi condamnaţi atunci. Şi a mai fost o treabă. Fiind anul IV, el făcea practică - reportaje sportive la Craiova. Dori era foarte încântat şi i-a trimis colegului de cameră o scrisoare în care îi spunea „aici mă înţeleg cu cei din colectiv extra-ordinar” Aşa a scris omul, despărţire în silabe, că nu i-a încăput cuvântul pe un singur rând. Ei bine, scrisoarea asta a fost probă la proces. S-a socotit că „ordinar” ăsta e foarte periculos şi că a scris intenţionat aşa, ca şi cum acolo erau lucruri ordinare. Nici măcar în dicţionar nu s-au uitat. Maică-sa, când i-au luat băiatul, a aflat, pentru că a venit Poliţia acasă. Mă, ştii ce i-au făcut? O femeie văduvă... Femeia asta avea părul cam cum îl am eu acum, dar al ei nu era vopsit. E, partea asta (în jurul frunţii) a albit în noaptea aia instant când i-au spus că i-au luat băiatul. Şi s-a păstrat aşa până a murit. I-au căutat în casă peste tot, în saltele, au umblat în perne, în toată casa. Doar să vadă Duşmanul Poporului ce a mai ascuns acolo. N-au găsit nimic, ce era să găsească?
  

În urma acestei munci patriotice a colegului său, Tudor Stan a fost condamnat la 6 ani de închisoare, dintre care a executat 4, fiind graţiat în data de 31. 01.1963, conform fişei matricole penale. 

Atât Florin Constantin Pavlovici, cât şi Alexandru Mihalcea, colegii săi de facultate şi de închisoare, povestesc în cărţile lor, Tortura pe înţelesul tuturor, respectiv Jurnal de ocnă, circumstanţele acestei condamnări. De la bătăile crunte primite în beciurile Securităţii, până la înfometare şi tortură psihică, locotenentul – major Constantin Voicu nu s-a dat în lături de la nimic pentru a prezenta superiorilor săi un dosar consistent care demonstra că cei şase studenţi erau Duşmanii Poporului, calitate dobândită în urma părerilor lor literare sau a modului în care foloseau gramatica limbii române despărţind în silabe.

Astfel, pentru studentul la Ziaristică Tudor Stan au urmat 4 ani de tortură, în lipsa unui cuvânt mai bun care să descrie oroarea din lagărele comuniste Jilava, Văcăreşti, Salcia, Giurgeni şi Periprava. Povestindu-mi despre această perioadă, doamna Stan îmi spune că, în rarele ocazii în care vorbeşte despre trecutul soţului dânsei, are coşmaruri.

• Îmi povestea cum mâncau rădăcini de plante. Erau înfometaţi şi li se dădea câte un coltucel de pâine şi restul nimic altceva. Erau puşi să care nisip cu roaba de undeva şi să meargă pe un dâmb. Cel care cădea, era împuşcat. Cel care, de foame, pica în apă, acolo îl lăsau. Nu îl ridica nimeni, nu aveau voie, că îi împuşcau. E ceva inimaginabil. La un moment dat, lucrau într-un stufăriş, în apă, unde veneau şerpi. Şi i-au spus doctorii ăştia care stăteau pe lângă el – să nu cumva să te mişti în apă că şarpele te-a muşcat imediat. Nu mişti piciorul că el trece pe lângă tine. În schimb, cu lipitorile se descurcau, că pe alea dacă le loveşti zdravăn, se desprind. A fost greu. Şi ăştia ar fi trebuit să fie anii cei mai frumoşi ai lui. Era un copil. La 26 de ani s-a eliberat. Şi când a ieşit, a ieşit bolnav de plămâni, de stomac, de ficat. Dorul meu, la început, lua pâinea cu miezul în faţă şi adună toate firimiturile de jos. Aşa mânca el. Şi îl întrebăm, de ce faci aşa, Dori? A, scuză-mă, ştii, din închisoare, nu trebuia să risipesc nici o firimitură.
  

Despre torturile din lagărele comuniste povestesc şi colegii săi, Florin Constantin Pavlovici şi Alexandru Mihalcea. Înfometare, bătăi crunte, umilinţă, şi boli căpătate în lipsa apei potabile. Închisorile sau lagărele comuniste de muncă au reprezentat, de fapt, lagăre de exterminare. Conform unei anchete arheologice demarate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, disponibile aici, la Periprava au fost descoperite 29 de morminte aparţinând deţinuţilor politici din perioada respectivă. Oficial, 124 de deţinuţi au murit acolo. Mulţi dintre ei din cauza condiţiilor de viaţă. Alţii au fost împuşcaţi sau au decedat în urma torturilor.

Ascult şi reascult înregistrarea interviului. Am în faţă cărţile lui Pavlovici şi Mihalcea. Mă holbez la foaia matricolă penală unde sunt trecute numele lagărelor unde a fost domnul Stan. Îmi aduc aminte de umorul dânsului. De zâmbetul său. De cărţile pe care mi le punea în braţe şi de răbdarea pe care o avea cu noi.

Şi încerc să mi-l imaginez învăţând, cu aceeaşi răbdare şi conştiinciozitate, engleza. Ascunzând sub saltele jegoase hârtiuţele pe care îşi lua notiţele. Domnul Stan a învăţat engleza în închisoare. Omul care a învățat, înainte și după Revoluție, generații întregi de copii să vorbească pe limba Occidentului, a învățat engleza în închisoare ca o formă de rezistență, într-o perioadă în care în școli se preda intensiv rusa. O formă de rezistență în fața gardienilor care pedepseau brutal astfel de porniri dușmănoase.

• Scria pe câte o bucăţică de hârtie, un ciot, că dacă te prindeau cu hârtie, ohooo, primeai 50 la fundul gol, nu altfel. A fost acolo în închisoare cu nişte personalităţi. Sergiu Al-George a fost unul dintre ei. El (Sergiu) mai avea un frate care era chirurg, şi ăla închis. Şi vorbeau ei doi, iar Dori asculta în celulă. După aceea, când a ieşit din închisoare, Sergiu i-a pus la dispoziţie tot felul de cărţi de engleză. Tatăl lui Sergiu fusese ambasador nu ştiu pe unde, în sfârşit, avusese nişte posibilităţi mai mari şi aveau cărţi din astea speciale de engleză. Cine mai avea cărţi de engleză? Că atunci era cu rusa. El pasionat de engleză. Pasionat la culme. Nu se culca până nu citea ceva în engleză – era ca o biblie. Dimineaţa se trezea la 5 jumătate – 6 şi citea. Cel puţin o oră şi jumătate seara şi două ore dimineaţa, noi nu făceam altceva decât să citim în engleză. Fără engleză nu se putea.
  

Despre pasiunea domnului Stan pentru limba engleză vorbeşte şi Florin Constantin Pavlovici (p.242).

Baraca în care se învăţa englezeşte cu ajutorul unui studiu de orientalistică a rămas zăvorâtă câteva luni, fără ca deţinuţii să fie scoşi la muncă. [...] Printre elevii cei mai silitori ai lui Sergiu Al-George se numărau, cred, doctorul Eusebiu Munteanu, colegul meu de lot Tudor Stan şi admirabilii, curajoşii studenţi care se revoltaseră la Timişoara, în 1956, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Heinrich Drobny.

Cu cât condiţiile de viaţă erau mai inumane în lagărele comuniste, cu atât mai tare deţinuţii politici insistau să se agaţe de ecourile unei vieţi universitare la care mulţi dintre ei nu vor mai avea acces niciodată.

Limbile străine nu erau singurele pe care deţinuţii politici le studiau. În lagărele comuniste, păziţi de brute ale căror singure pasiuni erau delirurile culinare şi violenţa, deţinuţii politici se opuneau ororilor trăite în singurul mod pe care îl ştiau - erudiţia. Dispreţuiţi pentru ceea ce ştiau, urâţi pentru cum gândeau, aceşti oameni nu săpau doar monstruosul canal. Totodată, săpau şi adânceau din ce în ce mai tare prăpastia dintre ei şi speciile subumane care îi torturau. Studenţi, medici, filosofi, scriitori, jurnalişti, matematicieni şi alţi oameni de cultură ţineau veritabile prelegeri în închisoare, dezbăteau aprins şi foloseau cunoaşterea ca pe un soi de scut. Nu era unul eficient împotriva bătăilor, dar îi apăra tocmai de lucrul pe care şi-l dorea cel mai tare Partidul - reeducarea acestor oameni şi transformarea lor în mecanisme de carton, condiţie esenţială pentru bunul mers al Republicii Populare Române.

Limbile străine mai aveau însă, un avantaj – îi enervau teribil pe gardieni, în special engleza şi franceza, deoarece reprezentau vocea Occidentului decadent. În mod evident, aceştia nu înţelegeau ce se vorbea, dar ştiau foarte clar că sunt uneltiri împotriva neamului şi a ordinii sociale. Ca atare, vinovaţii erau aspru pedepsiţi, dar acest lucru avea efectul invers – ei continuau cu şi mai multă îndârjire să vorbească aceste limbi.

Astfel, pentru Tudor Stan engleza a devenit un simbol a rezistenţei, iar înflăcărarea cu care avea să o predea mai târziu era şi ca un soi de imunizare pentru copiii care făceau mediaţie. Nu era o simplă limbă, era ceea ce l-a ajutat pe Tudor Stan nu doar să supravieţuiască în închisoare, ci să şi îşi păstreze individualitatea în faţa unui sistem axat pe a produce specii subumane, terorizate şi obediente. Ca atare, în fiecare lecţie pe care avea să o predea ulterior, domnul Stan insufla copiilor o dragoste feroce faţă de această limbă. O dragoste care, de fapt, se extindea asupra a tot ceea ce însemnă artă, cultură, ştiinţă. Evoluţia şi erudiţia ca singure soluţii împotriva dezumanizării.

Îi era teamă, oare, că istoria avea să se repete şi atunci încerca să deschidă cât mai multe uşi către cunoaştere în minţile elevilor săi? Încerca să îi vaccineze împotriva urii, a ignoranţei şi a dezumanizării? Sunt întrebări la care nu am cum să găsesc un răspuns cert, dar care mi-au măcinat, uneori, nopţile în aceşti 12 ani de când domnul Stan nu mai este printre noi.

Îmi vin în minte cuvintele Adinei Bărăscu, cumnata dansului.

• Astfel de oameni nu au steaguri, în bătăliile lor nu se aud strigăte de luptă, nu li se vede eroismul. Sunt doar curajoşi.
  

Şi mă gândesc că cel mai mare curaj este însăşi generozitatea. Dar cred că domnul Stan nu a ştiut niciodată cum să fie altfel. Pentru el, generozitatea făcea parte din ADN. Indiferent prin câte a trecut şi indiferent de cât de mult a resimţit efectele urii în lagărele comuniste, nu a încetat niciodată să fie generos. Să creadă în oameni. Să liniştească un copil speriat şi să discute lucruri interzise cu un adolescent dornic de cunoaştere. Să ofere încredere necondiţionată şi să ierte. Să iubească cunoaşterea la modul absolut şi să predea această lecţie tuturor celor pe care i-a întâlnit. Şi, mai ales, să îi înveţe respectul pentru fragilitate, aşa cum a făcut-o când, într-una dintre drumeţiile sale la munte a întâlnit un puşti care avea un buchet mare de flori de colţ.

• Uite, eu nu sunt poliţist, nu sunt profesor, nu sunt nimic altceva decât un om oarecare, turist ca şi tine. Dar, mă, gândeşte-te că florile astea cresc foarte rar. Dacă fiecare dintre noi ar smulge atâtea flori câte ai smuls tu?
  

Au trecut 12 ani de când a murit domnul Stan iar, în tot acest timp, nu am încetat să mă gândesc la el şi să le povestesc oamenilor despre cum era. Îmi aduc aminte de el de fiecare dată când discut cu câte un vorbitor nativ de engleză care mă întreabă cum de vorbesc atât de bine o limbă care nu îmi e nativă. Îmi aduc aminte de el în fiecare an când, în apropierea Crăciunului, recitesc seria Harry Potter. E cadoul pe care mi-l fac, acelaşi, în fiecare an şi de care nu mă plictisesc pentru că de fiecare dată când citesc primul rând, Mr. and Mrs. Dursley, of number four, Privet Drive..., îl văd pe domnul Stan, aplecat cu atenţie asupra mea, ascultându-mi pronunţia.

• Îţi dai seama ce om am avut în faţă şi noi, în inocenţa noastră, habar n-aveam? îmi spune Andreea, în încheierea interviului.
  

Îmi rămân în minte cuvintele ei. Nu, nu aveam habar. Dar cred că instinctiv, cumva, am simţit că domnul Stan era un om făcut dintr-un altfel de aluat. Fără să îşi fi propus vreodată, a avut un impact uriaş în vieţile celor pe care i-a învăţat. Şi-a creat un sistem alternativ de învăţământ. A construit nu o şcoală, ci un întreg sistem de educaţie, bazat pe respect reciproc, blândeţe şi sete de cunoaştere.

A fost frumoasă viaţa alături de el, îmi spune doamna Stan la finalul interviului. Singurul lucru de care îmi pare rău e că am trăit împreună doar 38 de ani. Acum, de 12 ani sunt singură. Deşi, nu ştiu, uneori cred că sufletele astea nu se duc prea departe de noi.

Tot ceea ce şi-a dorit domnul Stan a fost să facă lumea din jurul lui puţin mai bună. Pe mine m-a învăţat că fragilitatea nu trebuie dispreţuită, ci ocrotită. Că a cunoaşte este un drept, nu o obligaţie, şi că trebuie să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a beneficia de el. Că generozitatea nu e prostie şi că a fi şmecher nu înseamnă inteligenţă. Că ura are un antidot şi că a fi curios înseamnă a trăi. În urmă cu zeci de ani, sistemul comunist a luat un om şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să îl anuleze. Să îl dezintegreze şi să îi amputeze individualitatea, idealismul, candoarea şi setea de cunoaştere. Însă, când Tudor Stan s-a eliberat din închisoare, s-a eliberat ca un om întreg. Aşa cum nu au reuşit niciodată să fie torţionarii săi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp