Neuitatul I. Fischer

Imagine preluată de pe coperta cărții In memoriam I. Fischer. Omagiul foștilor colegi și discipoli, apărută la Editura Humanitas în 2004.

În zilele astea, așa cum se întâmplă la misterioasele întoarceri a ceea ce în spații indoeuropene îndepărtate se cheamă dharma, oriunde mă învârtesc, dau de neuitatul I. Fischer. Lector deja în 1948 la Catedra de Clasice din București, I Fischer a fost fără îndoială cel mai mare lingvist latinist român din secolul trecut.

L-am văzut prima oară prin 1990 când mi l-a arătat tata în stația de metrou de la Victoriei: „Îl vezi, e mereu cu servieta aia în mână, n-o lasă niciodată.” Slab ca o lamă, ușor gârbovit, cu mâini neverosimil de lungi și un aer de aparentă absență melancolică, I Fischer era omul cu cea mai acută percepție a realității din câți am cunoscut vreodată. Înghețat într-o formă de senectute sprintenă de la o vârstă destul de timpurie, avea deopotrivă pasiunea nuanței capilare și înțelegerea de oțel septentrional a celei mai desăvârșite structuri. I-a iubit până la ultima suflare pe discipolul savantului romanist Wilhelm Meyer-Lübke, adică pe imensul misterios Leo Spitzer și pe I.-A. Candrea Hecht, cel mai dotat etimologist român din toată vremea.  

Adunase în firea lui, prin strămoși, chemarea profunzimilor misticii intuitive așkenaze și pasiunea meridională pentru cea mai riguroasă raționalitate sefardită, combinație pe cât de uluitoare, pe atât de palpabilă în gesturile lui de vastă planare asupra a tot ce răspunde în imaginarul omenesc la apelativul „cultură”. Cuceritor însă era dozajul cu care-și camufla aceste virtuți moștenite și îndelung cultivate. Ca marii inițiați, știa ce se potrivește fiecăruia la un moment dat (suum cuique) pentru stimularea creșterii. Avea, nu întâmplător, cred, o curiozitate de natură horticolă, pe care o împărtășea cu cel mai puțin cunoscut – publicului larg – ideal al său, divinul Goethe.

Student, am avut mereu la cursurile lui senzația de aerisit și de simplu. De altfel, primul gest când intra în clasă, oricât de cald sau de frig era afară, era să deschidă fereastra din dreptul catedrei de unde oficia. Sub poza de expresie transcendentă a lui Antoine Meillet de pe peretele din 212, morfologia istorică a numelui latin, materie altfel greu accesibilă unor studenți din anul al doilea, dobândea o claritate aproape naivă. Un fel de Lego cu instrucțiuni clare, cea mai inspirată formă de edificare ludică. Spre deosebire de cealaltă metodă, a zdrobirii preopinentului cu arborescența erudiției, I Fischer alesese calea înfrânării stoice și a expunerii dinaintea ochilor celor care-l urmăreau a simplității logice, la prima vedere, a structurii cunoașterii. Odată instalate însă, aceste sefirot aveau să-și adâncească, fără contenire, misterul. 

La cursul practic de Plaut râdeam cu lacrimi, reacție puțin probabilă în cazul unui text mort de mai bine de două mii de ani și până la descifrarea căruia trebuie să treci prin ordalia aparent infinită a metricii comediei clasice, a unui vocabular arhaic, la care niște copii crescuți cum-necum cu Caesar și Cicero nu visează frumos. Râdeam în hohote cu I. Fischer la subtilitățile hâtre ale textului și râdeam subțire tot cu el la grosolăniile ultime, cum s-ar zice azi „la glumele de autobaza autobazei” în care excela Titus Maccius, dar la care nu ne-am fi gândit vreodată c-am putea râde în prezența unui tip atât de rafinat ca Fischer. Sigur, cu un aer niznai, el plusa necontenit cu tot felul de cimilituri, rimuțe, apropouri din palpitanta literatură de naivitate prepașoptistă și pașoptistă românească pe care o cunoștea dumnezeiește. Cu toate acestea, n-am simțit niciodată imboldul să ajungem să ne batem pe burtă. În momentele de maximă jubilare de la seminarele de text îmi dădeam seama că în interiorul acelui corp esențializat coexistau o trăire a realității până la resorturile ultime și, simultan, contemplarea ei cu ochiul melancolic al lui Heraclit. Umorul fără limite al lui I. Fischer era limita fermă a propriei ființe.

Regimul treptat fascinatoriu pe care ni-l aplica a culminat cu cea mai neașteptată manifestare posibilă. Cu toții credeam că I Fischer era doar marele latinist, marele etimologist, marele meloman, marele cunoscător de istorie, marele editor al pașoptiștilor, marele istoric al limbii. În anul al patrulea a propus un curs opțional al cărui titlu a produs în prima și în a doua instanță, ca să zic așa, confuzie în rândurile noastre: Specificul limbii grecești miceniene. Nimeni dintre noi, măcar că unii îl frecventau mai mult decât alții, nu știa că I. Fischer era și un mare cunoscător de greacă și încă al celor mai obscure manifestări ale limbii în cauză.

Dialectul micenian este cea mai veche formă de atestare a limbii grecești vechi, probabil limba pe care o vorbeau eroii războiului troian. Scrisă într-un sistem impropriu limbii grecești, într-un silabar indescifrabil, ea a dispărut de pe radar odată cu primele secole ale mileniului întâi î.Hr., pentru ca, începând cu veacul al VIII-lea, grecii să împrumute de la fenicieni, adaptându-l, mult mai propriul alfabet pe care-l cunoaștem și azi. Totuși tăblițele care purtau umilele inscripții în silabar micenian s-au păstrat prin diverse accidente ale istoriei și au început să fie descoperite în cantități apreciabile de arheologi moderni, fără ca aceștia să știe ce descoperiseră. Aceasta până când doi britanici, Michael Ventris și John Chadwick, unul arhitect, celălalt clasicist, ambii pasionați de descifrare de coduri, au demonstrat la mijlocul secolului al XX-lea că tăblițele de lut ars descoperite în tot cuprinsul Egeei, dar mai ales în insula Creta și în sudul Peloponezului conțin cea mai veche formă atestată de greacă. Descoperirea a fost epocală cel puțin din punctul de vedere al istoriei limbii: dacă până la Ventris și Chadwick se socotea că limba greacă e atestată în scris începând cu secolul al VIII-lea, odată cu descifrarea așa-numitului Liniar B, istoria acestei limbi fascinante a fost împinsă înapoi cu încă șase sute de ani!. E ca și cum ai găsi azi un document scris în primele faze de formare a limbii române, contemporan cu celebrele Jurăminte de la Strasbourg.

Ca să ne convingă poate de paradoxurile pe care le cultiva în propria alcătuire și cu care ne obișnuise într-o anumită măsură până atunci, I. Fischer ne propunea la sfârșitul facultății un regal al paradoxurilor: studierea celei mai recent descoperite forme de greacă cu cea mai veche atestare posibilă. Nu e locul să dezghioc aici minunea acelui prilej, cel mai fast din viața mea de studiu. E suficient să zic că I. Fischer a reușit, cu metodele pe care le aplica la cel mai arid curs de istoria limbii latine, să reconstituie din cea mai umilă materie a unor registre contabile o lume în toată puterea cuvântului. De data aceasta însă, deși materia era prezentată în aceeași ordine riguroasă, începuserăm să percepem energiile sefirotice în care eram învăluiți și să înțelegem adâncimea și gravitatea până și a celei mai neînsemnate relații dintre cele perceptibile sau mai puțin perceptibile. Odată activate aceste câmpuri misterice, ele nu încetează să ne absoarbă cu promisiunea perfecțiunii lor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp