Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Francisca

Francisca Băltăceanu

Foto - Libertatea.ro

Pe doamna Francisca Băltăceanu o cunosc dinainte să mă fi născut. Așa cum avea să-mi spună într-unul din anii din urmă, fusese oarecum surprinsă să constate la un curs practic de latină pe care-l preda la anul întâi că mama știa Ave Maria, parolă puternică în acei ani și întotdeauna pentru afecțiunea pe care și-o poartă încă reciproc. Au urmat seminarele de greacă, de lingvistică indo-europeană, neuitatul curs de armeană clasică din care mama a rămas cu primul verset din Ioan, pe care mi-l spunea din când în când în prima mea copilărie și în exilul ei, impus de rigorile repartiției ceaușiste pe un post de profesoară de română la Sfântu-Gheorghe Covasna. Apelativul ciudat de familiar „Francisca” pentru un universitar, sibilinicul ex libris „Michael Nasta” pe ediția Teubner a Antigonei și marele Quicherat au alcătuit un fel de treime fascinatorie pentru unul care se căznea încă în clasele primare cu teribilele Diktate ale lui Herr Rätscher. 

Cu adevărat, în carne și oase, am văzut-o pe doamna Băltăceanu după ce exilul părinților mei a luat sfârșit, adică în 1990, când ne-am mutat în București. Ne-am întâlnit odată în Piața Amzei de unde-și cumpăra, pe stradă, direct de la sursă, adică de la autori, „Cațavencu”. Stupoare: se poate ca statuia eterată din mintea mea să citească plebeea revistă săptămânală pe care, e drept, ne-o citea și tata cu voce tare printre hohote de râs? Or, tata e un introvertit foarte serios. Ne-am întâlnit apoi, repețit, la diverse manifestații unde se scandau lozinci, după vorba oficială a vremii, „antiprezidențiale, antiguvernamentale și promonarhiste”. Mă mai obișnuisem cu gândul că o doamnă atât de distinsă și oarecum retractilă poate aparține și unor astfel de contexte. În definitiv, în mulțimile care umpleau străzile Bucureștiului în anii aceia erau nu puține doamne în sensul autentic al cuvântului.

Nu i-am fost niciodată student. Plecase de la Catedra de Clasice la Institutul Catolic cu zece ani înainte să intru eu acolo, în ciuda opoziției mamei mele care mă voia avocat. Există totuși karma pe lume. Pentru că nu avea locuri la doctorat, profesorul Dan Slușanschi m-a chemat, cumva în compensație, cred, și ca a cincea roată la căruță, la a doua ședință a grupului care urma să traducă Septuaginta, adică Vechiul Testament în greacă, la Colegiul „Noua Europă”. Am fost atunci realmente marcat de întâlnirea cu ultimii doi mentori din viața mea de până acum. În Doamna Băltăceanu și în Cristian Bădiliță, altfel atât de diferiți temperamental, jubilau, în acele vremuri de senină afecțiune, inteligența spectaculară, cultura netrucată și stăpânirea deplină a unor vaste teritorii ale spiritului, învestite în cel mai atrăgător joc al umorului din câte mi-a fost dat să văd. Nu cred să fi avut vreodată parte de o captatio mai magnetică pentru un domeniu despre care știam atât de puțin, ca unul care venea cu tot felul de prejudecăți din universul celui mai snob păgânism. Înclin să cred că se străvăd în claritatea acestor minți, în discernământul expresiei scrise, în oralitatea percutantă și fluentă și în forța didactică razele suverane ale duhului lui Petru Creția de care amândoi au fost atât de atașați în timpuri și situații diferite. 

Dacă reunirile grupului de traducători aveau, pe lângă concentrarea totală întinsă pe durata unei zile-lumină, și un ce festiv, munca masivă, tiranică, epuizantă din lungile interstiții dintre ședințele comune ar bate orice parcurs doctoral din marile școli ale lumii. Când, după luni de trudă în care îți mobilizezi la propriu toate resursele, ți se întoarce textul tradus și adnotat – despre care bănuiești că nu e chiar rău- „ca o fleică sângerândă”, îți dai seama că cu Francisca nu e de glumă. Ar putea părea straniu să constați că în ființa aceasta cu totul atașantă, discretă până la non-intervenționism, înzestrată cu cea mai blândă formă de umor conviețuiește cea mai acută conștiință profesională, o mașină la fel de precisă ca teribilul instrument din Colonia penitenciară a lui Kafka. Expresia „la ac” dobândește în această fantasmă conotații greu de evitat. Cine are o oarecare disponibilitate pentru contemplarea temeiurilor știe că atașamentul doamnei Băltăceanu față de corectitudinea profesională este o subcategorie a atașamentului ei de-o viață pentru adevăr, în feluritele sale manifestări. Cine are privilegiul acestei perspective mai puțin cunoscute publicului larg înțelege că Francisca Băltăceanu cultivă în propria ființă paradoxul intransigenței angelice. Ea nu te însoțește, martor tacit și debil al tuturor rătăcirilor tale berbecești, ci te muncește aprig în beneficiul tău direct. În viața mea, ea e al doilea olar după profesorul Mihai Nichita, care m-a învățat, mult-puțin, tot ce știu la latină și la cultură clasică fundamentală. Uimirea mea a fost și rămâne că, după experiența Nichita din ultimul ani de liceu și primii doi ani de facultate, s-a mai găsit cineva să-mi aplice tratamente similare, cu beneficii care depășesc, ca în cazul precedent, cercul strict al profesiei. O foarte bună demonstrație a lecției creștine care spune că niciodată nu știi la ce nivel spiritual te găsești și,ca atare, că trebuie cu orice preț să te ții pe cale. 

Mi se întâmplă adesea să-i cer câte un sfat, așteptând în sinea mea ca ea să valideze, cum se zice azi, vreun scenariu pe care i-l propun. Niciodată nu rămâne întocmai ca mine sau, ca să zic adevărul, întotdeauna primesc o propunere –doamna Băltăceanu impune numai când ești în categoria „măgăreu” la profesie – la care nu mă gândesc niciodată, evident incomparabil mai bună, deși nu de puține ori sunt înclinat s-o contest vehement în primă instanță. Nu e tocmai comod. Cred că știe asta și se distrează grozav.

Doamna Francisca Băltăceanu locuiește, precum Monseniorul Vladimir Ghika, căruia îi datorează existența, în mijlocul marelui Babilon, Bucureștiul. Cu toate acestea, sunt încredințat de vorbele lui amma Synkletike că unii care trăiesc în orașe fac toate lucrările pustiei și se mântuiesc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Superb articolul! Am simtit o durere profunda si o fericire extrema citind despre aceasta doamna. Da, mai ales durere, pentru ca acesti oameni exista si noi, plebeii nu i-am cunoscut niciodata. Privind poza m-a cuprins acea sfiala pe care o ai in fata marilor profesori, pe care ii iubesti pana la moarte cu toata fiinta, cu toate ca iti trantea un patru de sa nu te vezi, iar daca primeai o nota mare erai fericit ca ai facut-o fericita sa-ti dea acea nota mare. Sunt convinsa ca toti cei care o cunosc isi dau seama ca au parte un un privilegiu unic ! Nu am nici calificarea nici cunostintele profesiei ei, insa as sta ca un caine la picioarele ei sa o ascult si sa invat. Da, superb articolul,
    • Like 2
  • Corina check icon
    Oare dl Sorin Lavric nu o poate admira nici pe doamna Francisca Băltăceanu? Dar pe femeile-oameni de știință ai lumii? Mă întrebam.
    Conștiința profesională chiar are legătură cu adevărul și e o manifestare a credinței în viața de zi cu zi. Nu te poți declara credincios și să le dai beneficiarilor muncii tale un sfert din ceea ce li se cuvine, să pui oamenii pe drumuri din lene, ori să oferi servicii numai cântărind ce ți-ar putea „pica” dintr-o interacțiune. Trăiești în minciună și ipocrizie dacă faci așa ceva și te consideri credincios.
    • Like 2


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult