I se spunea Laurențiu.
Din 1965 a fost recrutat de Securitate și a turnat, fără discriminare, pe toți cei care-i stăteau în gât regimului comunist. A dat note informative despre colegii lui medici, pacienți, studenți străini, simpatizanți ai monarhiei și români aflați în exil. A scris cu entuziasm reușind chiar să impresioneze organele Securității care l-au lăudat pentru "spiritul lui de sinteză și analiză".
Iar Securitatea chiar nu era ușor de impresionat.
A dat o mână de ajutor, informativă, sigur că da, la asasinarea lui Vlad Georgescu, director al secției în limba română Europa Liberă. L-a primit omul ăla în casă și, cât se pregătea să-l omenească cu un fursec, cu o cafeluță, Laurențiu memora fiecare ungher al casei pentru o schiță pe care urma să o ofere Securității.
Pe vremea în care alții erau dați afară din universități pe motiv de origine nesănătoasă, monsieur Laurențiu, membru al unei vechi familii boierești, sărea câte două, trei trepte odată pe scara ierarhiei universitare. Funcții, responsabilități din ce în ce mai importante și, evident, vizite în străinătate. La specializare. Ocazie cu care, sigur că da, mai trecea în carnețelul personal ce mai zicea unul, ce mai spunea altul.
Între timp, unii români, disperați de sărăcia și dictatura comunistă, mureau încercând să treacă Dunărea înot spre libertate.
Distinsul nostru personaj era un om strângător. A primit bani pentru notele informative. Nu refuza nimic, indiferent de sumă. I s-au decontat de către organele Securității inclusiv banii cu care cumpăra micile cadouri oferite celor pe care îi vizita în străinătate și despre care redacta minuțioase rapoarte de informare.
Da, da, exact în perioada aia în care părinții tăi și ai mei înghețau de frig pe la cozile alea interminabile de la Alimentara pentru o pungă de tacâmuri adică niște gheare și gâturi de pui.
Au trecut anii. Frunzele s-au veștejit și au căzut, omătul s-a așezat peste ele și altele au înverzit odată cu venirea primăverii.
Între timp, a venit Revoluția și, în loc să dăm cu lehamite și ultima pagină a poveștii lui Laurențiu, ca după un roman prost care-ți lasă o senzație de dezgust profund, ce să vezi?
Surpriză!
Începe un nou capitol pentru Laurențiu.
Un capitol care l-a catapultat direct în aula Academiei Române.
Epoca în care se căciulea în fața ofițerului de securitate, care-i strecura trei, patru sute de lei în buzunar pentru ultimul raport, a luat sfârșit. Gata cu trăiț', dom' șef, servesc patria!
Laurențiu era acum un simbol al elitei postdecembriste. Un intelectual respectat, invitat pe la conferințe, evenimente cu ștaif și interviuri cu pretenții culturale. Originile lui aristocratice și mormanul de titluri universitare au îngropat cu totul o carieră de turnător cinic și abject. Lumea i se adresa acum cu deferență , cu "domnule academician", cu "distinsul nostru invitat". Orice pârț îi era adulmecat cu pioșenie și recunoștință. Babele cădeau în leșin orgasmic la fiecare autograf pe care îl primeau de la el la vreo lansare de carte.
La împlinirea vârstei de o sută de ani (căci, da, tovarăși, a prins liniștit suta!) președintele Academiei Române, domnul Ioan Aurel-Pop afirma că viața distinsului său coleg "este ea însăși istorie!". Simțind probabil că recunoașterea activității lui Laurențiu nu ar fi completă fără o binecuvântare patriarhală, Preafericitul Daniel s-a grăbit și el să-i ofere cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe:
Ordinul Sf. Ioan Gură de Aur.
Cronicile nu ne spun cum o fi zâmbit în sinea lui bătrânul Laurențiu. Da' putem bănui.
Astăzi, Laurențiu a trecut la cele veșnice.
Un cor de bocitoare îi plâng acum dispariția, smulgându-și părul din cap. Unde te duci tu, Laurențiuleee? Cui ne lași tu, mă, mămică, măăă! Ne lași cu neomarxiștii ăștia care vrea capitalism și Uniune Europeană, Laurențiuleee!
La priveghi îi vor sta alături cu toții clefăind în șoaptă cuvinte precum "țară", "neam românesc, "cultură" și "Dumnezeu".
Întins în copârșeu, cu mâinile pe piept și ochii închiși, parcă se vede încă zâmbetul ăla al lui Laurențiu. Discret. Modest.
Dar se vede.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Inca ceva. Ceea ce stie autorul despre Stolnici, data fiind varsta lui, nu poate fi din sursa directa. Nu l-ați cunoscut direct, nu ati fost in apropierea lui. Nici eu (probabil putin mai tanara ca autorul, judecand dupa poza). Tocmai de aceea trebuie putina rezerva. Chiar asa sa fie, suntem siguri? Cata siguranță sa avem ca sa scriem in asemenea hal despre un mort? De mortuis nil nisi bene. Da, ca a dat note informative e indubitabil, dar multe din aceste note erau dupa anii 64 maculatura, era un circ consimțit reciproc, fara nicio repercusiune. Securitatea a fost periculoasa in anii 50,apoi a devenit inertiala, un mecanism ruginit. Cate incarcerari avem in anii 80, pe motive politice? A fost pr Calciu si alți câțiva, dar in anii 80 intelectualii scosi din puscariile anilor 60 erau rechemati la catedre universitare si la institute de cercetare. Sau adusi de la saiba si aparatul de sudura inapoi in universitati.
Cat de urât sa scrii:
Babele cădeau în leșin orgasmic la fiecare autograf pe care îl primeau de la el la vreo lansare de carte.
Dl autor, care se doreste liberal si progresist, cat de frumos si de corect politic este sa scriem despre femeile in varsta ca despre babe, si inca unele in lesin orgasmic?!
Teama mi-este ca oportunismul nu tine cont de regim.
Un om de talia celui hulit acum nu putea sa fie o pramatie, cum e prezentat acum peste tot. A facut ceea ce au facut multi in vechiul regim, adica a raspuns unor cerinte din partea securistilor, altfel nu primeau pasapoarte. Adica au dat informatii despre cetateni straini care, in gandirea securistilor, ar fi putut fi racolati ca simpatizanti utili. Eu nu am citit nicaieri ca ar fi dat informatii si despre colegii lui; asta o faceau altii, nu la nivelul lui. Am inteles ca securistii erau interesati si despre pacientii straini care veneau la tratament, unii chiar sefi de state; era in sarcina securistilor sa stie cat mai multe despre strainii importanti. Si astora le-a facut rau C. Balaceanu? Exista vreo dovada ca cineva a avut de suferit din cauza celor spuse de el? Eu nu cunosc, nu am citit nicaieri asta. Iar legea spune clar ca sunt de condamnat numai cei de pe urma carora au existat victime.
Cel mai ingrosat imi pare afirmatia ca Vlad Georgescu a fost asasinat pe baza informatiilor furnizate de C. Balaceanu despre locuinta lui. Adica Securitatea i-a instalat in locuinta un aparat de emisie de radiatii mortale care i-au cauzat cancerul? Altfel cum ar fi facut-o? Si ma indoiesc ca Securitatea ar fi fost interesata sa-l ucida, dupa ce ii dadusera pasaportul si viza de plecare definitiva si sa ia cu el si lucrarile de istorie in manuscris. Asta o stiu de la istoricul caruia i s-au dat manuscrisele sa le vada inainte de plecarea lui Vlad.
Descrierea locuintei lui Vlad Georgescu si schita aflata la dosar sunt facute de securist, dupa cele relatate de C. Balaceanu. Asta, intr-adevar, e de condamnat, dar nu vad cum ar fi putut refuza sa raspunda la intrebarea securistului, dupa ce ii spusese ca l-a vizitat acasa pe Vlad. Nici securistul nu a avut tupeul de a-i cere sa faca personal o schita a apartamentului. Cred ca C. Balaceanu nu a realizat ca va trebui sa descrie si locuinta. Oricum, nu cred ca asta a dus la boala lui Vlad. E doar presupunerea unora.
Sa fie clar: Securitatea a fost o institutie criminala care a determinat perpetuarea regimului criminal comunist. Puterea ei era insa numai pe plan intern. Pe plan extern se cunosc doar cateva cazuri de incercare de ucidere, dar esuate. Si cazul bine cunoscut privind bataia suferita de Monica Lovinescu. Legea nu trebuia sa puna semnul egalitatii intre informatorii pe plan extern si cei pe plan intern. Pramatiile sunt acestia din urma, nu boierul Balaceanu. E aici o chestie subtila, cu substrat politic actual, dar despre asta nu vreau sa vorbesc.