Foto: Facebook
Există oameni care nu doar repară ziduri, ci le ascultă. Ștefan Vaida e unul dintre aceștia. Îl vezi cum trece cu palma peste o bucată de tencuială scorojită de timp și înțelegi, din niște simple imagini, că pentru el vechiul nu e doar trecut, ci un fel de inimă care încă bate. Restaurator de clădiri îmbătrânite și inventator al unei povești care astăzi salvează patrimoniu în România, Ștefan poartă cu sine memoria fiecărei case pe care o atinge. Le ține minte pe toate ca pe niște comori – pentru că în fiecare a pus un strop de muncă și un strop de afecțiune.
Ștefan Vaida e un om căruia îi plac culorile, mai cu seamă culorile pe care ajunge și le asume, dar și vorbele. Iar când povestește, te simți deja pe prispă, într-un sat din Ardeal, acolo unde lucrurile mici sunt mari, iar cele mari devin aproape sacre. Un loc în care simbolurile te găsesc ele pe tine și nu invers.
În fața camerelor emisiunii În Fața Ta, Ștefan și-a spus viața cu o sinceritate care te dezarmează. O viață care, fără să vrea, a devenit banda sonoră a unui proiect uriaș: Ambulanța pentru Monumente — mecanismul prin care sunt salvate clădiri de patrimoniu ce stau să cadă sau, uneori, chiar se prăbușesc sub ochii lumii.
Copilul din Alțîna care nu s-a împăcat niciodată cu orașul
Chiar și acum Ștefan Vaida își amintește cum s-a perceput pe sine drept acel copil de la țară care nu s-a putut împăca cu viața din oraș. Și nici nu i-a înțeles sensurile, de vreme ce îi păreau cam superficiale și lipsite de naturalețe. Asta a simțit de la bun început, de când s-a mutat de la școala gimnazială din Alțîna, satul lui natal, la prestigiosul liceu cu predare în limba germană ”Samuel von Brukenthal” din Sibiu.
Părinții lui își doreau pentru el un viitor urban. Era visul postcomunist al multor familii: să își trimită copiii la oraș, nu să-i cheme înapoi. Dar viața, uneori, își face propriile planuri.
Lucrurile n-au rămas, însă, așa. Și astăzi, Ștefan Vaida spune că vede cum lumea satului inspiră orașul.
”Între timp și cu mine s-a întâmplat ceva, nu-mi mai e rușine, chiar sunt mândru că sunt de la țară și, cumva, s-au răsturnat lucrurile. Pe atunci ai mei își doreau să merg la oraș și să rămân acolo. Bunica mea își dorea ca eu să am un palton, un diplomat și să îmi cumpăr o ”glaxoneră”. Adică o garsonieră la oraș. Niciodată nu s-a gândit cineva de la țară să-și cheme copiii înapoi. Era încă perioada aia post comunistă, când lumea avea totuși dorința de a merge la oraș, de a deveni profesori.
Între timp s-a întâmplat o mutație. Acum mă ocup de fenomenul ăsta al mutațiilor la țară și sunt niște mutații care se întâmplă dintr-o dată în lumea rurală. E vorba de inversarea traiectoriei ideilor, a gândurilor și a modei. Deci moda dintotdeauna a circulat dinspre oraș înspre țară. Tot timpul a circulat în acest sens. Și acum noi chiar trăim momentul ăsta istoric în care ai senzația, cel puțin, că o modă nu circulă doar într-o singură direcție, ci poate merge și invers. Sunt inițiative acum care se nasc acum în mici sate și se propagă spre marile orașe și influențează.” - spune el cu convingere.
În această inversare a sensurilor, un rol important îl are și culoarea lui preferată: un albastru cu poveste, cunoscut în Ardeal drept „vinețală” sau „Sfânta Mărie”.
”Fără să știu, acum 15 ani, mi-am dat seama că albastrul ultramarin e o culoare valoroasă care trebuie revitalizată și am început să zugrăvesc din nou case albastre. Acum îmi scriu tot felul de oameni că le place culoarea și parcă e la modă să îți zugrăvești casa în albastru. Sigur, nu recomand tuturor să facă asta, că nu se pretează orice casă, dar mi-a scris o doamnă că are la București un salon de înfrumusețare și vrea un perete în ”albastrul meu”. E vinețala sau Sfânta Mărie. În Evul Mediul pigmentul ultramarin era folosit pentru a picta veșmântul Fecioarei Maria.”
Cum devine un copil bun la sport restaurator de monumente
La liceul Brukenthal, Ștefan era mereu în urmă la lecții. Era smuls din lumea lui și nu-și găsea locul. O singură materie i-a dat încredere:
„Eram cel mai bun la sport. Psihologic, asta m-a ținut. Că altfel nu știu ce mă făceam.”
Un coleg, într-o zi, a spus întâmplător pe hol: „Se poate da la restaurare.” Și acea idee a deschis drumul viitorul restaurator de monumente.
Ștefan și fratele lui, Eugen, aveau deja o colecție etnografică. Restaurarea părea firescul vieții. A urmat facultatea de Istorie și Patrimoniu, secția Restaurare și Conservare. Patru ani de școală. Prima ofertă serioasă — un job la Episcopia Evanghelică — a picat. Așa că s-a întors acasă.
Acolo l-au regăsit oamenii: urcat pe o scară, descoperind o inscripție din 1508 pe un perete. Acolo, în Alțîna, unde legenda satului spune că a fost întemeiat de zece bărbați atât de vrednici, încât satul a fost botezat „Alle zehn” – „toți zece”.
”Satul nostru e din legendă. Se zice că satul nostru a fost înființat de 10 bărbați care au fost chemate de regele maghiar din Luxemburg și acolo au construit 10 case și s-a făcut un sat care nu avea nume. După o vreme cineva s-a sesizat și a zis să dea sarului numele celui mai vrednic dintre ei. Și uitându-se unii la alții, și-au dat seama că toți erau la fel de vrednici și au zis Alle Zehn.”
Nașterea Ambulanței pentru Monumente
Întoarcerea la sat n-a fost un pas înapoi, ci începutul unei revoluții tăcute. Ștefan și-a cumpărat cu 10.000 de euro cea mai prăpădită casă din sat. O ruină. Mama lui era disperată: „Ce-o să creadă lumea?” Astăzi acolo funcționează Muzeul Interetnic al Văii Hârtibaciului, rezultat a 18 ani de muncă.
”De când am ajuns eu acasă, mi s-au lămurit lucrurile. Venisem cu un bagaj de cunoștințe, terminasem facultatea, aveam deja un mic muzeu acasă. Și mi-aduceam aminte de vorbele lui Octavian Paler care zicea că la 20 de ani un tânăr trebuie să aibă senzația că poate să răstoarne lumea din loc. Și aveam și eu senzația. Și mi-am cumpărat cea mai prăpădită casă din sat, de la marginea satului. Și ai mei locuiau în centrul satului, iar pentru mama era o problemă de statut, că prietenii ei o întrebau de ce mi-am cumpărat acea ruină de la marginea satului. Era o casă foarte veche în care acum funcționează Muzeul Interetnic al Văii Hârtibaciului.”
În 2012, Eugen, fratele arhitect, s-a întors și el acasă. Așa a apărut Asociația Monumentum și, odată cu ea, Ambulanța pentru Monumente.
Totul a început cu voluntari: mai întâi mama și tata, apoi un liceu din Germania. Iar de atunci, șantierele nu s-au mai oprit.
”Am decis să lucrez cu oameni, să fac un șantier didactic. În 2007 nu aveam încă nimic. Dar m-am agățat de un liceu din Germania, dirigintele era din Mediaș, și a zis că vine cu clasa a unsprezecea și aduce copiii în practică la mine. Erau primii voluntari. Primii doi voluntari au fost mama și tata. În 2012 venise deja fratele meu Eugen și de atunci lucrează neîncetat. Și atunci am creat asociația Monumentum. Și alegeam câte o casă din zonă, o șură, o fațadă. Atunci lucram cu o fundație mare Global heritage Fund, care subvenționau restaurări, dar trebuia ca acele comunități să-și asume acele case.”
Catedrala din Vermeș, clădire din 1400, a fost unul dintre cele mai periculoase proiecte. Ambulanța a lucrat acolo șase săptămâni continuu, într-o luptă contra timpului și a prăbușirii.
„Țin minte că am făcut un pariu că până de Revelion cade acoperișul. Și așa a fost. Era aproape tot căzut. Dar m-am urcat pe el ca o pisică și n-a mai căzut. Jumătate din biserică e azi restaurată.”
Când statul nu vine, oamenii vin
Despre ideea că statul ar trebui să salveze patrimoniul, Ștefan nu se mai plânge.
”La început mă gândeam și eu că asta ar trebui să fie treaba statului. Dar am trecut demult de faza asta, de vreo 15 ani nu m-am mai gândit. Sigur că e treaba statului și când vezi că organismele statului nu-și fac treaba ce faci? Noi am decis să facem ceva. Și deja ne-am dezvoltat un mecanism de supraviețuire, astfel încât am reușit să facem treabă fără statul român. Până acum au fost peste 120 de intervenții la monumente și clădiri, dar ca idee, când cineva nu te ajută, te obișnuiești cu ideea și, când vine statul și te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva, parcă îți vine să zici că nici nu mai ai nevoie. ” - râde el amar.
Peste 120 de intervenții au fost deja făcute de Ambulanța Monumentelor. Fără să renoveze de dragul renovării. Ci ca să salveze ce se mai poate salva.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.