Lucram în urmă cu 10 ani la o campanie de presă pe care o numisem „Lista torționarilor care trăiesc”, în colaborare cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Colegii mei de la Gândul Attila Biro și Marian Sultănoiu îi descoperiseră pe câțiva dintre cei mai cumpliți criminali ai României.
Marea lor lovitură fusese identificarea lui Alexandru Vișinescu, comandantul cumplitului lagăr de la Râmnicu Sărat, și a lui Ion Ficior, călăul de la Periprava. Niciunul nu fusese până atunci deranjat de nimeni, de nicio autoritate. Își consumau liniștiți bătrânețile și pensiile speciale (Vișinescu, identificabil doar dintr-o poză veche din tinerețe, locuia singur lângă Cișmigiu, mânca zilnic la restaurant, așa l-au și „prins” colegii mei, urmărindu-i rutina zilnică).
Într-una din zile, Marian, care lucra la dosarul lui Ficior, a descoperit o listă a victimelor acestuia. Am stabilit să le sunăm familiile pentru a face cunoscute tuturor atrocitățile care s-au întâmplat în colonia din Deltă (unde Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului tocmai găsise câteva noi gropi comune) sau, dacă găseam pe cineva în viață (slabe speranțe!), am zis să-i facem cunoscută povestea.
Un nume ne-a atras însă imediat atenția: în lagărul de la Periprava se aflase la sfârșitul anilor 50 un anume Mitică Popescu. „Nu se poate să fie acel Mitică Popescu...”, am exclamat. Totuși am verificat data nașterii deținutului de la Periprava cu cea a marelui actor. Se potriveau!
Câteva zile mai târziu, actorul Mitică Popescu avea să vorbească, pentru prima dată, despre marele și durerosul lui secret pe care l-a dus toată viața cu sine fără să-l facă public: perioada în care a făcut pușcărie politică în lagărul torționarului Ion Ficior, care avea o plăcere sadică să joace în copitele calului trupurile deținuților.
Nu i-a fost ușor să se întoarcă în trecut. Ne-a spus că ani de zile după ce a ieșit din pușcărie nu a vrut să vorbească despre asta și nici nu i-a căutat pe alți confrați de suferință. „Mi-a fost frică. Abia după mulți ani, m-am întâlnit cu Alexandru Paleologu, apoi și cu Alexandru Ivasiuc și am mai stat de vorbă. În pușcărie îl mai cunoscusem și pe I.D. Sârbu, dar de atunci n-am mai vorbit cu el. I-am jucat o piesă, la Piatra Neamț, dar atât. El se întorsese acasă, în Craiova”.
Chiar și după ce a venit după 1989 „democrația”, Mitică Popescu a păstrat tăcerea în legătură cu acea traumă. Era convins că, trecând atât de mult timp de atunci, nu mai are niciun rost „să dezgroape morții”.
Însă mărturia lui Mitică Popescu, ca de altfel a tuturor celorlalți deținuți care mai rămăseseră în viață, au contat enorm, chiar și la peste 20 de ani de la căderea comunismului. Câțiva ani mai târziu, Alexandru Vișinescu și Ion Ficior aveau să moară în penitenciar, condamnați pentru crimele comise în temnițele comuniste. Niciunul nu s-a căit însă pentru faptele sale...
Cum a fost arestat
- „Eram la niște vecini, de un Sfântu Ștefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povestești la întâlnirile astea tot ce-ți trece prin minte, unii au spus că vor să plece în America. Eram în 1958. Îți dai seama. Mie mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă. După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Că eu n-am știut că ăia vor să fugă din țară? „N-am știut”. Că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii, n-am știut? „Nu, n-am știut”. „Ați discutat lucrurile astea între voi; n-ai auzit?”. „Nu”. „N-ai auzit… Lasă că-ți spunem noi. Uite că noi știm!”. Și m-au condamnat la trei ani pentru „Nedenunțare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. Adică pentru că nu mi-am turnat niște prieteni care visau să ajungă în America. Dar nu-i nimic, că ne-a turnat altul care era acolo cu noi. Lasă că ăștia n-au ajuns nici în Gara de Nord, că nu le-a răspuns nimeni. Au fost arestați pe vorbe, și eu, odată cu ei”.
Viața în penitenciar
- „Foamea era îngrozitoare. Ne dădea o zeamă de arpacaș și un colț de pâine. Mâncai cel mai bine când visai. Apa pe care o beam era scoasă direct din Dunăre, iar țânțarii ne mâncau de vii. (...) A venit tifoida peste noi; muncile erau crâncene. Mulți au murit de foame și de epuizare. Alții de inimă rea...” - e un scurt fragment din mărturia lui Mitică Popescu, parte a acelei campanii de presă care a încercat să le facă dreptate românilor care au suferit de pe urma comunismului.
Din păcate, în urma deselor schimbări, inclusiv de site și de acționariat, pe care le-a suferit ziarul Gândul în ultimii ani, campania nu mai există în arhive. Am găsit însă un rezumat al interviului pe care Mitică Popescu ni l-a dat atunci, pe care îl readuc în memoria dvs. ca pe un omagiu adus unei vieți foarte încercate.
Dumnezeu să-l odihnească și să-i dea, în sfârșit, liniște!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.